Zbor deasupra unui cuib de cuci

Recidivez în obiceiul meu discutabil de a împrumuta, de data asta fără niciun fel de ruşine, titluri celebre pe care mă..mulez, ca să folosesc un cuvînt ce trezeşte, datorită unei anume folosiri într-un context recent, numai gînduri frumoase.

Virtutea acestui titlu mie mi se pare că stă tocmai în remarcabilul lui potenţial de a se universaliza. Adică, văzut de la o distanţă suficientă, orice poate părea, deci fi, un cuib de cuci, astfel zborul deasupra unui cuib de cuci poate deveni zborul deasupra oicărui fel de cuib.
Din avion, nu mai faci distincţie între oameni şi cuci, iar toate lucrurile îţi apar în micimea lor pe care la sol, datorită proximităţii care îţi produce o ameţeală a percepţiei, tinzi să o uiţi. Simpla proximitate cu un lucru te face să îl vezi mai mare decît e în realitate, adică în acea realitate lucidă din avion, singura reală. De ce singura reală? Deoarece dacă o astfel de detaşare prin distanţă, lungimea ochiului, creează o perspectivă în care lucrurile ţi se par cu adevărat mici, înseamnă că această realitate trebuie recunoscută şi respectată ca atare!

Există lucruri, puţine, care nu ajung să se confunde cu masa omogenă de cuci de la sol, sînt acele lucruri pe care le iei cu tine, care sînt în tine, pe care puterea ochiului interior le ţine mereu vii în faţa ochiului minţii. Astfel, detaşarea de toate lucrurile apare deodată ca o iluzie la fel de reală ca iluzia că toate lucrurile sînt mari doar pentru că se întîmplă să fii lîngă ele. Aşadar, depărtarea de anumite lucruri, chiar dacă fizic posibilă, rămîne imposibilă într-o altă realitate care o depăşeşte cu mult în complexitate pe cea fizică.

Probabil singurul zbor care e cu adevărat deasupra unui cuib de cuci, adică acel zbor pentru care toate lucrurile sînt cuci în realitatea lor pentru cel ce le percepe, e acel zbor în care ai devenit tu însuţi un cuc, în care, adică, ai reuşit să faci un salt atît de departe de tine încît ai lăsat în fara ta toate lucrurile care erau în tine. Dezavantajul capital al acestui salt e că te duce pe tine însuţi atît de departe de tine, încît, prinvindu-te de sus, nu mai dai doi bani pe tine, şi, dacă s-ar întîmpla să te vezi prin vreo crăpătură, te-ai strivi cu indiferenţa cu care striveşti un gîndac. Cu alte cuvinte, preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru distanţarea absolută eşti tu însuţi. După mine, e un bilet de avion pe care nimeni nu şi-l poate permite sau pe care nimeni nu ar trebui să fie atît de naiv încît să creadă că şi-l poate permite.