Evadatul se întoarce

Cîteva palme mai în josul paginii povesteam despre evadatul de saptamîna trecută din Jilava. Nu povesteam doar despre asta, pentru ca de obicei nu pot să vorbesc despre un singur lucru. NU POT! Întotdeauna se găseşte o conexiune care să-mi fure discursul şi să mă facă să mă pierd în divagaţii. Dar, cred ca ce pierd în coerenţă cîştig în culoare. De fapt, sper, mai mult decît cred.

Săptămîna asta a luat sfîrşit relaţia mea cît de cît intimă cu Jilava (Toate lucrurile bune se termină, se zice, dar din fericire asta e valabil şi pentru cele rele. Cel mai simplu şi adecvat ar fi să se spună pur şi simplu că toate lucrurile se termină!). Însă în ultima zi acolo am avut norocul să fiu în comisia de schimbare a regimului de executare pentru deţinuţi, comisie în care a fost băgat şi băiatul nostru plimbăreţ care a pus Jilava pe jar. Toată lumea din comisie îl întreba dacă a mîncat bătaie. Eu la început nu mi-am dat seama, dar apoi era evident despre ce bătaie era vorba. În afară de o revoltă, nimic nu reprezintă o criză mai mare pentru o puşcărie decît o evadare. Cînd evadeazea cineva, cam toată lumea din puşcărie are de suferit, începînd de la personalul administrativ şi terminînd cu ppl-urile (aşa li se zice acum condamnaţilor, adică persoane private de libertate, doar că sună atît de urît încît mai bine s-ar fi rămas la informalul dar împămîntenitul „hoţi”). Cînd cel evadat se întoarce la puşcărie, căci dacă nu se sinucide sau nu e omorît, evadatul se întoarce întotdeauna la puşcărie, e firesc ca lumea să-şi exprime nemulţumirea. Administraţia şi-o exprimă înăsprind condiţiile de detenţie, iar tovarăşii de executare şi-o exprimă cum ştiu ei mai bine, adică prin bătaie.
Băiatul acesta nu era deloc un criminal periculos, ci dimpotrivă, un puştan cu o faţă deloc respingătoare, cu un aer timid. Uitîndu-mă la el mă întrebam de unde a avut curajul să fugă. Era condamnat pentru o faptă de furt şi în vreo 8 luni ar fi fost eliberat condiţionat. Acum îl aşteaptă încă vreo 5 ani la periculoşi. Orice calcule ar fi făcut băiatul ăsta cînd a luat decizia să fugă, a demonstrat că stă prost la aritmetică. Explicaţia e că nu a făcut niciun calcul, că a fost un act „necugetat”, a cedat impulsurilor pasionale ale iubirii trădate. Căci da, îl părăsise iubita pentru altul, car poate nu avea altceva în plus faţă de el, dar măcar era liber. Pasiunea asta i-a luat şi puţina minte pe care o avea, căci evident băieţaşul nu e foarte deştept, şi l-a făcut să facă o prostie. Oare tot ce facem în virtutea pasiunii sînt prostii de felul ăsta sau de alt fel?

După ce s-a terminat comisia asta, aşteptînd să înceapă alta, mă gîndeam la mine, la cît de înîmplător e faptul că eu sînt eu şi nu sînt dobitocul ăla de evadat, că sînt atîtea lucruri pe care le am în comun cu el, la fel de multe care mă diferenţiază. Că lumea e un loc pe care îl înţeleg prea puţin. Că iubesc lumea asta la fel de mult pe cît o urăsc. Că lumii nu-i pasă de mine şi sînt doar un alt gîndac pentru ea, unul care are şi el evadările lui, chiar dacă nu din Jilava. Şi tot gîndindu-mă, am scris poezia asta de mai jos, „Acum”.