Infinit. Infinit în sus. Infinit în jos.

Am citit mai multe cărți scrise de mari fizicieni din care n-am înțeles nimic, dar din care am rămas totuși cu ceva. De exemplu problema infinitului. Se pare că infinitul apare în anumite ecuații esențiale pentru teoriile moderne ale fizicii și dă infinite dureri de cap fizicienilor și matematicienilor. Nu, doar fizicienilor, pentru că matematicienii se joacă cu infinitul fără să-i doară capul. Dar fizicienii..cu ei e altă poveste. Cum să accepți că anumite particule au energie infinită? Trebuie să faci cumva să scapi de ele, să introduci un alt infinit care să-l anuleze le cel care te supără. Uneori merge, alte ori nu. Dar ce să te faci cu faptul că teoria Big Bangului spune că la început Universul avea temperatură infinită? Îți intră cu greu în cap distanța infinită, sau timpul infinit, dar cumva îți intră, ca un drum pe care îl lași neterminat. Dar temeperatura infinită? Nu-ți ia capul foc dacă încerci să bagi în el temperatură infinită? Și totuși fizicienii asta ne spun. Și că la aproximativ o miliardime de secundă temperatura scăzuse la doar cîteva milioane de milioane de milioane de milioane de miliarde de grade. Fizica, știința în general, vrea să reducă totul la cantități calculabile, dar realitatea se încăpățînează, ca o domnișoară care se lasă curtată la infinit, să rămînă infinită pe alocurea.
Dar Universul? E finit? E infinit? Fizicienii au găsit o soluție foarte elegantă inventînd cuvîntul transfinit, adică e finit dar își depăsește continuu limitele. Serios? Mie mi se pare că se trage mîța de coadă. Nici aici nu e ușor să scapi de infinit.
Relativitatea se ocupă de infinitul mare (stele, gravitație, curbura spațiului etc-încă odată spun că nu înțeleg absolut nimic din fizică, cu atît mai puțin din teoria relativității care, după mecanica cuantică, e cea mai imposibil de înțeles teorie a fizicii), iar mecanica cuantică de infinitul mic. Probabil d-aia sînt amîndouă așa de greu de prins cu mintea. Grecii își imaginau acum 2500 de ani atomii, dar nu s-ar fi gîndit niciodată că sînt așa de mici. Dar oricît de mici ar fi, întotdeauna se poate și mai mic. Așa că atomii sînt făcuți din particule subatomice care sînt față de atom cam ceea ce este atomul față de sistemul solar. Destul de mic? Și asta nu e tot, pentru că particulele subatomice, ca electronul sau neutronul sau fotonul sînt și ele făcute din niște chestii mult mai mici decît ele. Astăzi sînt numite corzi. Niște chestii care vibrează și care creează realitatea. Pînă și ceea ce se credea a fi vid colcăie de energie, de gravitoni, deci nu e deloc vid. Corzile astea sînt așa de mici că îți stă mintea în loc. Asta dacă mintea mai plecase de pe loc după ce stătuse cînd realiza cît de mici sînt atomii, apoi particulele subatomice. Dar totuși, odată ce le-ai vizualizat, căci imaginația funcționeaza mai bine decît orice microscop, nu-i așa că îți poți imagina ceva și mai mic? Vizualizîndu-le, ochiul imaginației tale te face pe tine însuți, ființă gînditoare făcută din milioane de milioane de miliarde de atomi, mai mică decît o singură coardă care alcătuiește un quark. Dacă ți-o poți imagina incredibil de mică, te poți imagina și pe tine însuți stînd lîngă ea și privind-o ca și cum ar fi gigantică, nu-i așa? Ce te oprește? Și atunci? Atunci nu-ți rămîne decît să privești în prăpastia infinitului și să încerci să nu-ți pierzi mințile.

PS: Ah, era să uit. De fapt, chair uitasem, căci post scriptumul ăsta vine după o zi. Mai e un infinit pe care se chinuie din răsputeri oamenii de știință să-l suprime, Acela care a spus despre El însuși: Eu sînt alfa și omega, începutul și sfîrștiul!