Ce e dorul?

Imi amintesc ce îmi spuneau profesorii prin liceu, sau prin generală, nu mai ştiu sigur, despre cuvîntul „dor”. Ziceau că nu mai există în nicio limbă un cuvînt care să aibă încărcătura lui semantică, că e unic şi că ar trebui să fim mîndri că sîntem români etc etc. Cînd m-am făcut mai mare, am aflat că, într-adevăr, aveau dreptate în ceea ce priveşte unicitatea cuvîntului, dar asta doar pentru că fiecare limbă are cuvintele ei unice, al căror sens se regăseşte ca atare doar în limba respectivă şi că, deşi există în alte limbi cuvinte care exprimă aproximativ acelaşi lucru, suprapunerea sferelor semantice ale celor două cuvinte provenind din limbi diferite şi care se referă la acelaşi lucru, nu e niciodată perfectă. De aici şi problemele legate de traducere. Unii spun că e imposibil să îl traduci pe Martin Heidegger, şi aşa o fi, pentru că omul acela a făcut atîtea inovaţii în limba germană încît s-ar putea spune că ajunsese să vorbească o altă limbă. Nu degeaba se spune despre filosofi că sînt poligloţi în aceiaşi limbă.
Dar profesorii de limba română probabil exagerează cînd vorbesc despre bogăţia cuvîntului dor. Sau poate sînt eu organic incapabil să înţeleg despre ce vorbesc ei. Într-adevăr, în limba română „dor” e substantiv (nu vreau să intru în chestiunile astea tehnice de gramatică, pentru că nu mă pricep deloc, n-am mai făcut gramatică din clasa a 8-a şi cred că am uitat şi ce ştiam atunci), pe cînd în engleză, de exemplu, e doar verb, adică, e imposibil să vorbeşti despre „dor” ca despre ceva, ci mereu ca despre ceva ce faci sau a cărui acţiune o suferi. Asta ar însemna că pentru români dorul e ceva mai substanţial decît pentru englezi. Dar nu şi pentru mine. Poate, undeva în mine, rotiţa responsabilă cu dorul e stricată. Sau poate n-am avut niciodată o astfel de rotiţă. Inutil să dau aici exemple în care rotiţa asta străluceşte, în cazul meu, prin absenţă. Nu cred că ar interesa pe prea multă lume şi, în orice caz, nu ar avea mare relevanţă pentru problema „dorului”. Căci, după ce m-am întrebat ce e iubirea, fără succes, mă întreb acum ce e dorul, tot fără succes. De unde ştiu că fără succes? Nu pentru că m-aş fi hotărît dinainte că nu vreau să găsesc vreun răspuns, ci pentru că ştiu că dorul e legat în mod extrem de intim cu iubirea. De fapt, dorul nu reprezintă decît lacrimile iubirii atunci cînd obiectul acesteia lipseşte. Concluzia care rezultă logic din asta ar fi destul de tristă pentru mine, căci ar însemna că eu n-am iubit niciodată pe nimeni, nici măcar pe cei care m-au crescut şi mi-au arătat iubirea necondiţionată fără care, în mod sigur, aş fi murit. Ar însemna că ceva e neregulă cu rotiţa iubirii sau că nu am avut-o niciodată. Încerc să ocolesc concluzia asta pătrunzînd mai adînc în esenţa dorului. În alte limbi, mi-e dor înseamnă pur şi simplu „îţi simt lipsa”, adică eu, ca subiect simţitor, resimt în mod dureros absenţa cuiva sau a ceva care ajunsese să devină parte din minte. Dorul are în el ceva din durerea cărnii sfîrtecate. Dar la noi lucrurile sînt mai complicate, pentru că avem de-a face cu un „ceva”, cu o entitate care are propria ei existenţă, propriile ei caracteristici care o fac extrem de incomodă pentru unul în situaţia mea. Aici e momentul în care mă întorc la profesorii de română şi le spun: da, poate dorul nostru e un fenomen lingvistic unic, dar e o aberaţie, o greşeală. Nu e ceva cu care să ne mîndrim, ci, din contră, ceva cu care să ne ruşinăm, pentru că am substanţializat ceva ce în alte limbi nu înseamnă decît o acţiune care, ca toate acţiunile, trece. Prefer să cred că nu există un ceva în raport cu care eu sînt constituţional incapabil, o substanţă care în mine nu a avut norocul să se formeze, ci doar ceva care nu s-a întîmplat (încă?).
Ce e dorul? De data asta am un răspuns, unul la care cei care citesc cu atenţie vor rîde: ceva intim legat de iubire, un copil al acesteia.

Iubire la mîna a doua

Pentru mine, miercuri are culoarea portocaliu. Mai exact orange. Cum lui Faithless nu îi era ruşine să recunoască, prin 1995, în albumul Irreverence, că foloseşte tehnologia modernă ca mijloc de exprimare (se gîndea, probabil, la toţi cei care credeau că muzica electronică e gunoi- Need no apology-I do my thinking with computer technology, parcă zicea el), nici mie nu îmi e ruşine să recunosc că am ajuns să funcţionez exact cum zice reclama, like clockwork, fiind astfel un produs al sistemului. Astfel că în fiecare miercuri merg la film, iar atunci cînd nu merg, simt că am pierdut ziua degeaba, deşi poate am făcut lucruri memorabile în ziua aia.
Miercurea asta am vrut să merg, fireşte, la film. De obicei ştiu exact la ce vreau să merg, nu ca unii care intră în sală şi cînd îşi dau seama că nu le place filmul, pentru că ei se aşteptau la împuşcături, încep să facă gălăgie şi să mă exaspereze pe mine pînă la punctul la care încep să îmi pun întrebări existenţiale cu privire la cinematograf. Dar miercurea asta nu ştiam, aşa că m-am uitat pe Cinemagia să văd ce rulează. Dintre toate filmele, atenţia mi-a fost atrasă de Two Lovers, deşi aş fi vrut să văd şi Bruno. Citesc cîteva lucruri despre el, văd ce notă are pe IMDB, ce notă i-a dat Roger Ebert, singurul critic de film pe care îl citesc frecvent, şi mă gîndesc că merită văzut.
Doar că Madonna e în oraş şi încurcă circulaţia, căci drumul meu trece întotdeauna pe lîngă Casa poporului, fie pe o parte, fie pe cealaltă. Dintr-o dată îmi dau seama că mi-e somn şi că poate ar fi mai bine să rămîn acasă. Se întîmplă rar să fie mîncare în frigiderul meu, dar de data asta era, aşa că după ce am mîncat aveam şi mai puţin chef să ies din casă. Caut filmul pe net. Uite, nici chestia asta nu mi-e ruşine să o recunosc, chiar dacă e o ilegalitate şi am auzit că unii au probleme cu organele legii din cauza asta în ultima vreme. Dar dacă aş ajunge să am şi eu problema asta, ar însemna că blogul meu are o oarecare audienţă, ceea ce m-ar bucura foarte mult. Adică, cred că aş fi dispus să merg la închisoare dacă blogul meu ar ajunge să fie citit de măcar zece la sută din cititorii lui Mircea Badea. Strict cantitativ, nu calitativ, adică nu aş vrea chiar cititorii ăia. Căci blogul lui Mircea Badea e pe locul doi în topul blogurilor din Romania, cu mii de vizitatori pe zi. Îmi spun că trebuie să fie foarte deştept tipul ăsta, dar apoi îmi dau seama că mie mi s-a părut întotdeauna doar gălăgios şi că n-a reuşit nici măcar o secundă să mi se pară interesant. Nici în scris, nici verbal. Îţi atrage atenţia aşa cum ţi-o atrage un vecin gălăgios sau o trupă peruană care vinde cd-uri şi mărgele din ţara lor şi în jurul cărora au început unii să danseze.
Din fericire, am găsit filmul pe net şi l-am văzut acasă. El, Joaquin Phoenix e un evreu din Brooklyn pe care l-a părăsit iubita. Filmul începe cu acesta încercînd să se sinucidă, dar se răzgîndeşte după sare în apă. Imediat după asta întîlneşte o blondă mai înaltă decît el, Gwineth Paltrow. Dacă s-ar fi sinucis, n-ar mai fi cunoscut-o. La asta ar terbui să se gîndească toţi potenţialii sinucigaşi: momentul următor ar putea să îţi aducă o minune pe care, dacă te sinucizi, ţi-o refuzi singur. Din motivul ăsta, sinuciderea nu e doar nebunească, dar pur şi simplu prostească. Dar părinţii lui au alte planuri pentru el, deoarece vor să îi facă lipeala cu evreică de-a lor (Vinessa Shaw), ceea ce ar fi fost bine şi pentru afaceri. Lui îi plac amîndouă, dar în mod clar e îndrăgostit de blondă. Doar că aceasta e amanta unui tip însurat care nu se hotărăşte să-şi lase nevasta pentru ea. La un moment dat însă, blonda pune piciorul în prag şi se desparte de amantul ei, moment în care evreul nostru e pe poziţii şi face mutarea strategică. Numai că blonda era o mai bună jucătoare decît el. Eroul nostru, fericit şi îndrăgostit, dă fuga la Cartier şi cumpără un inel, pentru blonda lui. Dar cînd să plece, aceasta îi spune că amantul ei şi-a părăsit soţia şi vrea să se însoare cu ea. În cuvintele ei: eşti un om minunat, dar ăla şi-a lăsat nevasta pentru mine. Spre finalul filmului, îl vedem pe eroul nostru stînd la marginea mării, gol pe dinăuntru şi disperat, contemplînd din nou eliberarea oferită de moarte, după ce aruncase undeva pe plajă inelul Cartier. Doar că în momentul ăla din buzunar îi cade o mănuşă oferită de cealaltă iubită a lui, evreica, pe care o iubea, dar nu chiar aşa de mult. În momentul acela, îmi închipui, aceasta a crescut în ochii lui infinit de mult. Comparativ cu blonda care, şi în filmul acesta, s-a dovedit a fi o paraşută, evreica lui era frumoasă, chiar dacă nu aşa de strălucitoare ca blonda, iubitoare şi îi oferea perspective serioase de viaţă.
De ce am povestit filmul acesta? M-am apucat şi eu să scriu cronici de film? Nu, l-am povestit doar ca să ajung aici. Eu vedeam lucurile în felul următor: blonda ti-a tras ţeapa, aşa că acum, i-a frumos inelul Cartier pe care ai dat o grămadă de bani şi du-te cu el la fermecătoarea ta evreică. Numai că în momentul în care el, în culmea disperării, aruncă inelul, m-am simţit îngrozitor. Nu îmi amintesc să mai fi văzut vreun film care să mă fi făcut să îmi fie aşa de ruşine de mine. Mă vedeam atît de josnic pentru a mă fi gîndit că inelul cumpărat pentru blondă putea fi redirecţionat către cealaltă. Ştiam că eu aşa aş fi făcut. Dar cum să faci aşa ceva? Oare dragostea permite asta? Oare inelul acela nu ar fi strigat cîtă vreme ar fi trăit: trădare, trădare! ?? Mă gîndeam că eu sînt mult mai evreu decît evreul din film. Şi în vreme ce mă chinuiam aşa, eroul nostru ridică mănuşa de jos şi apoi caută inelul pe care îl aruncase mai devreme. În momentul acela am început să bat din palme, aşa de fericit eram! De ce? Nu ştiu. Există două posibilităţi: ori lucrul ăsta nu e aşa de josnic pe cît credeam eu, ori am fost pur şi simplu fericit că tipul s-a coborît la nivelul meu.
Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Sau nu, pentru că filmul s-a terminat chiar atunci, după ce el face gestul reprobabil din punct de vedere moral, dar pe care ea, evreica, îl acceptă extaziată, deoarece habar n-avea. Cum se zice, ignorance is bliss.

Ce e iubirea?

Mă întreb mereu ce e iubirea, fără succes. Cel mai simplu e să spui că iubirea nu există sau că iubirea e Dumnezeu, dar ambele răspunsuri nu sînt deloc răspunsuri, sînt doar ocoluri în jurul întrebării. Şi mă chinuie mai ales întrebarea cu privire la iubirea romantică, această formă a iubirii în care două persoane cu totul străine una faţă de alta ajung să fie una. Celelalte forme, iubirea faţă de rude sau faţă de umanitate în general, mă preocupă acum mai puţin. În prima formă deoarece, prin legătura de sînge, iubirea e cumva presupusă, iar în a doua deoarece e atît de vagă încît e, cum zicea cineva, o păcăleală.
Acum cinci minute am terminat de văzut Bergman Island, un documentar cu şi despre marele Ingmar Bergman. Ca si Lars Von Trier,un alt mare geniu al cinematografiei, şi Bergman a lăsat mai multe neveste şi numeroşi copii pentru alte femei de care s-a îndrăgostit în timp ce era căsătorit. El povesteşte cum primul lui film de televiziune, dacă îmi aduc bine a minte, a fost direct inspirat de amintirea dureroasă a episodului în care a venit acasă ca să-şi anunţe nevasta că urma să o părăsească pentru alta. Aceasta, care nu bănuia surpriza, era aşa de ferictă că bărbatul ei venise acasă mai devreme decît trebuia, numai că bărbatul ei nu mai era al ei.
Nu trebuie să fii neapărat femeie ca să fii indignat de astfel de bărbaţi, căci o astfel de conduită pare să lezeze însăşi esenţa dragostei. Deşi, ca bărbat, parcă eşti uneori invidios pe Solomon, care avea mii de neveste, rezultînd astfel o combinaţie paradoxală între cele două gînduri. Bergman recunoaşte că a fost, şi îl citez, leneş cu privire la familie în general, că nu a depus niciodată efort pentru familiile lui. Spre finalul filmului, însă, Bergman începe să vorbească despre moarte. Ca şi Cioran al nostru, şi ca atîţia alţii, poate, Bergman a fost permanent terorizat de spaima morţii. Însă acum, cînd are peste 80 de ani, mai mult decît gîndul morţii, pe Bergman îl terorizează gîndul că nu o va mai vedea niciodată pe Ingrid, ultima lui soţie, nu ştiu exact a cîta, deoarece în afară de cele cinci căsătorii legitime el a mai avut şi relaţii nelegalizate, cum se zice. Sînt vreo cinci minute spre finalul filmului încărcate cu o energie emoţională extraordinară, în care el povesteşte cum, trăind singur pe insula lui, are constant sentimentul prezenţei lui Ingrid, ultima lui iubire şi cea mai mare. Deşi nu e un credincios hotărît, fiind mai degrabă un agnostic (Dumnezeu poate există sau nu, dar noi n-avem cum să ştim asta, zice agnosticismul), Bergman are certitudine că după moarte se va întîlni cu Ingrid a lui. Mie mi se pare ciudat că după ce a alergat toată viaţa de la o femeie la alta (şi în fuga lui a presărat pe drum nouă copii de care nu a avut grijă niciodată ) chiar înainte să moară a găsit acea iubire care e "mai tare decît moartea", cum zice Pavel, parcă. Am zis că mi se pare ciudat? Ce cuvînt am mai ales şi eu! Mi se pare imposibil! Ceea ce mă aduce iar la întrebarea de la început: ce e dragostea?
O las în continuare fără răspuns, deoarece nici Solomon nici Bergman nu m-au ajutat să înţeleg mai bine ce e.

Nedefinitiv

Nu stiu dacă are vreun rost să povestesc, dar poate unii dintre cei care s-au străduit să citească postul trecut vor fi satisfăcuţi să afle cît m-a costat să-l postez. Cît m-a costat la propriu, nu în termeni metaforici. Eram undeva unde nu aveam conexiune la internet, dar pentru că, sub impresia documentarului "The atom", am simţit nevoia să scriu gîndurile alea, m-am decis să fac cumva să le postez cu orice preţ. Şi le-am postat, iar preţul a fost de vreo 10 euro care se adaugă la viitoarea mea factură telefonică. Atîta m-a costat să postez articolul ăla: cît abonamentul pe o lună întreagă aici în umila mea garsonieră (a mea în termeni metaforici, de data asta, pentru că e închiriată). Şi măcar de ar fi fost bun! Mă uit acum pe el şi îmi vine să îl şterg! Îi găsesc atîtea lipsuri, atîtea greşeli. Să-l şterg n-ar putea fi vorba, pentru că am cheltuit zece euro ca să-l postez. Oricum, între noi fie vorba, nu e chiar atît de prost încît să merite şters. Ar merita însă serios îmbunătăţit. De exemplu, acolo unde spun că existenţa atomului, mai exact forma acestuia, e influenţată de privirea unui observator, lucrurile ar merita mai bine explicate. De asemenea, am greşit unele nume ale oamenilor de ştiinţă la care mă refer. Nu aveam net ca să mă asigur că le scriu corect, aşa că le-am scris cum îmi aminteam eu că se scriu. Şi toată argumentarea textului ar merita îmbunătăţită, căci exact unde ar trebui să lovească mai tare, parcă îşi pierde dintr-o dată vlaga. Mai exact, eu îmi pierdusem vlaga, căci nu mîncasem înainte să mă apuc să scriu. Cum ziceam, ar fi multe lucruri care merită modificate în el, dar nu o să le modific, din acelaşi motiv: i-aş altera istoricitatea, ca să zic aşa, o istoricitate care, cum ziceam, m-a costat scump. Unii n-or să mă înţeleagă. Dar eu simt că ceva s-ar pierde dacă aş încerca să îmbunătăţesc articolul, ceva din ce îl face să fie autentic în forma lui originară. Sau poate doar mi-e lene.
Oricum, sînt decis să îl las în forma asta care mie mi se pare nedefinitivă. Există numeroase cazuri în care în nedefinitivul unor lucruri persistă o anumită frumuseţe cauzată tocmai de acest nedefinitiv. Simt că îmi pierd şi minimul de coerenţă pe care îl aveam cînd am început să scriu. E tîrziu şi mîine mă trezesc devreme. Pentru 2 nopţi şi 3 zile, o să fiu în sălbaticul munţilor punîndu-mi la încercare proasta condiţie fizică. Creasta Piatra Craiului îmi va prilejui, pe lîngă multă transpiraţie şi epuizare, ocazia de a reflecta la o sumedenie de multe alte lcururi nedefinitive din viaţa mea, lucruri care, de ar putea rămîne aşa nedefinitive, ar fi frumoase. Numai că nu se poate: e în firea lucrurilor să tindă spre o stare de echilibru, adică spre stări cît mai aproape de un definitiv oarecare. Nu te poţi pune cu natura! Dar uite că eu o să mă pun cu natura zilele astea şi o să înving. Dacă nu mai scriu nimic în următoarele două săptămîni, înseamnă că am murit. Dar să ştiţi că am murit fericit, căci nu se poate muri altfel decît fericit pe un vîrf de munte, aproape de cer! În cazul ăsta extrem, s-ar putea să mă vedeţi şi la ştiri, caz în care o să fiţi fericiţi că aţi citit blogul unei celebrităţi, chiar dacă doar postum. Dacă nu o să mor, o să încerc să găsesc o poză sau două destul de frumoase pentru a fi puse aici şi care să dovedească că nu doar mă laud.

Unul dintre cititorii mei fideli, dacă o să citească asta, şi o să citească, pentru că altfel n-ar mai fi fidel, o să fie fericit în mod special pentru că în sfirşit a mai citit un post în care nu vorbesc despre ştiinţă sau despre Dumnezeu. Îmi reproşa că tot bat apa în piuă cu nişte chestiuni care oricum or să rămînă veşnic nedecise, pentru că tot vorbeam de nedefinitiv. Poate aşa e, dar eu, cum ziceam, prin natura mea, sînt forţat să fiu serios, şi nu e nimic mai serios pe lumea asta decît întrebările astea ultime la care revin iar şi iar şi cărora încerc să le găsesc răspuns cu puterile mele puţine.

Cineva îmi atrăgea atenţia că a fost de prost gust să solicit cititorilor să se înscrie pe blog astfel încît să mă pot lăuda cu cititorii mei. Poate aşa a fost, dar, fidel principiului meu de a nu şterge ceva ce am scris, chiar dacă am ajuns să îmi fie ruşine de ce am scris, pentru că altfel toată povestea asta n-ar mai fi autentică, n-o să şterg pateticul meu apel la popularitate, aşa că, cine ştie, poate se mai înscrie cineva pe blogul meu. Aici, dacă aş fi funcţionat în regim messenger, aş fi pus emoticonul ăsta: :D , dar aici nu e potrivit, aşa că n-o să-l pun!

Nimic nu e ceea ce pare: mecanica cuantică şi realitatea ultimă

Cînd zic „nimic nu e ceea ce pare”, mă refer chiar la nimic, adică, „nimic-ul” nu e ceea ce pare. Dar ce e? Fizica nucleară ne spune că nimic-ul e ceva!
Poate cineva care mai mă citeşte din cînd în cînd se întreabă de cînd ştiu eu fizică nucleară. Ei bine, nu ştiu. Dar sînt unii care ştiu, adică oamenii de ştiinţă, şi din cînd în cînd aceştia lasă să le scape frimituri din înţelepciunea lor, frimituri care ajung şi la noi şi pe care le găsim în cărţulii de popularizare a ştiinţei cum ar fi cele scrise de Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului şi Universul într-o coajă de nucă, sau în vreun documentar TV realizat de vreun profesor de fizică nucleară, cum e The Atom, realizat de BBC. Nu mă refer la gunoaie ideologice cum a fost What the fuck do we know, sau, în versiunea cenzurată, What the bleep do we know.

Am impresia că şi de data asta o să scriu prea mult şi o sa-mi pierd toţi cititorii înainte de a ajunge la subiectul propriu zis. Probabil ăsta e motivul principal pentru care n-o să scriu niciodată pentru o revistă ca Semnele Timpului. Sau pentru orice altă revistă.

Ştiinţa e încercarea omului de a cunoaşte adevărul prin forţe proprii, într-o definiţie foarte simplă. Ştiinţa l-a condus pe om să se creadă mai puternic decît zeii şi să-i expedieze pe aceştia pe tărîmul mitului şi al irealităţii. În jurul nostrum sînt realităţi solide, şi-au spus ei, fapte, şi nu avem nevoie de idei fantastice pentru a ne explica ce e cu realitate, cine sînte, şi de unde venim. Încotro ne îndreptăm oricum nu ne interesează prea mult.
Ei s-au uitat la animale, de exemplu, le-au comparat şi au construit o poveste care dă socoteală de cum au apărut acestea. Primul care a făcut treaba asta în mod serios a fost, ştie toată lumea, Charles Darwin. Darwin era un tip care din motive personale nu mai putea să creadă în Dumnezeul părinţilor lui (o fiică a lui, pe care o iubea foarte mult, a murit în dureri groaznice, şi el n-a înţeles niciodată de ce un Dumnezeu iubitor, dacă există, ar lăsa asa să se întîmple). El a deschis calea. Dar odată cu el a început propriu zis explicarea vieţii şi a naturii fără a se face apel la vreo cauză supranaturală. Biblia ne spune că Dumnezeu a făcut cerurile şi pămînturile, marea, izvoarele apelor şi tot ce se află în ele. Omul modern, care a pus ştiinţa în locul cărţii prăfuite de istorie care spune poveşti fantastice, ştia mai bine de unde au venit toate lucrurile. Sau nu ştia?
Să zicem că inventezi o poveste care explică foarte bine cum a apărut viaţa pe pămînt (deşi nimeni nici măcar nu s-a apropiat de asta, toată lumea recunoscînd caracterul quasi-miraculos al apariţiei vieţii) şi cum au evoluat speciile una într-alta pînă la apariţia omului. După ce ai trecut peste problema apariţiei vieţii, considerînd că nu e chiar aşa importantă deocamdată, să explici cum speciile au evoluat e floare la ureche. Nu trebuie decît să inventezi poveşti care să se potrivească faptelor, care să fie, adică, credibile. Şi evoluţionismul nu e, cum cred unii creştini bine intenţionaţi dar prost informaţi, o minciună, ci e o poveste care se potriveşte foarte bine faptelor. Dar e o poveste care a fost suprapusă post facto faptelor, şi asta are o semnificaţie deosebită, cum probabil voi încerca altă dată să arăt.
Însă chiar admiţînd că problema evoluţiei speciilor a fost rezolvată, asta nu rezolvă problema, nu ne oferă o explicaţie cu privire la existenţa universului. Căci ştiinţa mai trebuie să explice de unde a venit materia din care e format universul. Şi aici intră în scenă fizica nucleară, mecanica cuantică, quantum electro magentics şi altele. Uitîndu-se la atom, oamenii de ştiinţă au încercat să explice cum au apărut aceştia şi ce e, de fapt, materia. O serie de oameni geniali, printre care Nils Bohr, Pauli, Rutherford, Einstein şi mai recent Feynman, Durac şi alţii (nu am pretenţia să fac o listă completă şi nici măcar corectă), au disecat atomul şi au văzut din ce e făcut. Au văzut că e făcut din electroni şi un nucleu, care nucleu e făcut şi el din protoni şi neutroni. Mai tîrziu au descoperit că protonii şi neutronii sînt şi ei făcuţi din altceva, anume quarci. Încercarea de a explica cum se comportă toate particulele astea subatomice şi de a le explica comportamentul, e mecanica cuantică. Fizia nucleară a dus la înţelegerea originii universului, la teoria Big Bangului, care la început n-a fost acceptată de comunitatea ştiinţifică, găsîndu-şi un duşman de moarte în marele Hoyle, de exemplu, doar pentru că semăna prea mult cu povestea biblică care spunea că lumea a fost făcută din nimic. Dar faptele au demonstrat teoria Big Bangului, aşa că astăzi oamenii de ştiinţă sînt forţaţi să creadă că Universul a apărut din nimic în urma unui act miraculos şi pe care raţiunea nu poate să îl înţeleagă, pentru simplul motiv că asta ar însemna să meargă înainte de Big Bang, cînd nu era nici raţiune nici posibilitatea ei. Ca să scurtez povestea, pe care oricum n-o ştiu decît la un nivel de grădiniţă, prin studiul atomului oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că nu ştim nimic despre realitate. Că realitatea nu e chestia aia raţională pe care o ştim atît de bine, că în lumea atomică se întîmplă constant lucruri care sfidează logica şi raţiunea. Un astfel de exemplu e ceea ce e în general numic „problema măsurării”. Astfel, se pare că atomii nu există ca atare decît atunci cînd cineva se uită la ei. Concluzia e ca realitatea e construcţia conştiinţei noastre. Dar asta e doar o interpretare şi una care scandalizează pe oricine. Şi mai sînt fapte care scandalizează, de exemplu că particulele subatomice pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp şi, cea mai tare dintre toate, că starea unei particule subatomice e nedecisă pînă la un moment dat, anume că el poate să fie şi asta şi altceva în acelaşi timp, fapt ilustrat în celebra poveste cu pisica lui Schrotinger, care e şi moartă şi vie în acelaşi timp. Iar cireaşa de pe tort, a fost că vidul nu e vid, că vidul e de fapt ceva care colcăie de activitate energetică, în care particule apar din nimic (se crede că din viitor, fiind vorba de materie împrumutată din viitor) şi care dispar în momentul imediat următor.
În faţa acestor fapte incontestabile, oamenii de ştiinţă nu mai ştiu ce să creadă. Pînă acum, nu aveau nicio problemă în a inventa poveşti care să se potrivească faptelor, dar acum faptele sînt de o natură atît de ciudată pentru mintea omenească încît aceasta, mintea omenească, se blochează atunci cînd încearcă să construiască o poveste care să dea socoteală de ele. Se poate spune că ştiinţa a ajuns la limita ei, deoarece ştiinţa poate merge doar acolo unde poate merge raţiunea. O presupoziţie de bază a ştiinţei e că în Univers există ordine, că cel puţin principiul de bază al noncontradicţiei, simbolul însuşi al raţiunii, e respectat. Dar ştiinţa a ajuns azi pe un teren unde realitatea sfidează raţiunea şi unde chiar principiul de bază al noncontracţiei e încălcat flagrant şi frecvent. Aristotel s-ar întoarce în mormînt.
Biblia vorbea de un Dumnezeu veşnic, dincolo de orice înţelegere omenească care a creat Universul prin cuvînt (A zis şi a fost!) şi din dragoste. Oamenii de ştiinţă au crezut că pot să explice realitatea independent de acesta şi pentru o perioadă nu au avut probleme în a inventa poveşti care explice totul lăsîndu-l pe Dumnezeu în afara ecuaţiei. Dar azi, după ce făcut salturi incredibile în cunoaştere, omul se vede pe un teren străin, unul pe care ar putea să-l numească miraculos fără nicio exagerare, şi care îl pune în imposibilitatea de a mai inventa poveşti. Poate e semn că vechea carte plină de praful istoriei ştie, totuşi, infinit mai multe decît vor şti ei vreodată.


Şi cînd mă gîndesc că îmi propusesem să fie un post scurt, ca să-nu mi pierd aproape toţi potenţialii cititori după o privire aruncată postului ăstuia care nu se mai termină..Dar mă consolez cu ideea că într-un unviers paralel (căci fizica de azi ne mai spune şi că universul nostru e de fapt un multivers format dintr-un infinit de unviersuri paralele, în care toate particulele se găsesc în toate stările posible) cineva a avut totuşi răbdare să citească pînă la cap.

Apă de mare

Niciodată
Nu ne-a fost mai sete ca azi
Şi niciodată
N-au fost mai departe de noi
Licorile

În formele celuilat
Căutăm cupe
Să ne astîmpere setea

Dar nicăieri
Nu se mai găsesc
Licorile vrăjite
S-a terminat nectarul

Se pare că
În jurul nostru
E doar apă de mare

Nisip, soare, apă şi lene

Stăteam ieri pe plajă şi mă gîndeam că nu a fost întotdeana aşa…Bronzatul la marginea mării e o distracţie foarte recentă în istoria omenirii, începuturile ei fiind pe undeva pe la începuturile secolului XX. Sau cel puţin aşa cred. E posibil să greşesc. Dacă cineva ştie mai bine, îl rog să mă corecteze într-un comentariu. Căci oricine citeşte poate să şi comenteze. Şi mie îmi place cînd cineva comentează, pentru că mă face să simt că nu am scris degeaba. Şi mai îmi place să văd că sînt opt persoane care îmi urmăresc blogul. Mi-ar plăcea să se înscrie mai mulţi dintre cei care îmi vizitează din cînd în cînd blogul. Dacă ar fi mai multe persoane care ar da click pe butonul “urmăriţi acest blog” şi şi-ar alege un cont sau un nume, aş, cred, motivat să scriu mai mult. Bine, recunosc, aş fi şi mai mîndru un pic, dar ar fi o mîndrie nobilă, una care motivează la fapte mari! Îmi vine uneori să pun emoticonane, ca într-o conversatie pe messenger, dar nu cred ca ar fi potrivite aici…Dar îmi înţeleg impulsul, e dat de încercarea de a transmite emoţii în discuţiile de tip instant messaging. Acolo simţi nevoia să pui mereu un emoticon din cauza mediului care e atît de arid. Oamenii interacţionează doar prin intermediul literelor, din cauza asta şi e un mediu extrem de alunecos. Alunecos în toate sensurile cuvîntului. Lucrurile merg repede şi merg departe pe messenger. Alunecă, deci. Gradul de frecare e aproape zero. Dar lucrurile nu sînt ceea ce par, acolo, mai ales cînd ai de-a face cu necunoscuţi. Asta pentru ca de fapt nu ai de-a face cu persoane reale, ci cu propriile tale proiecţii care îşi găsesc foarte uşor confirmarea printre literele, buzz-urile şi emoticoanele partenerului de discuţie. Acum lucrurile sînt alunecoase în alt sens al cuvîntului, în sensul de înşelătoare. Şi tot pentru că frecarea e zero, nu se ajunge nicăieri, de fapt.
Dar vorbeam despre plajă...Treaba asta cu messengerul am mai spus-o de cîteva ori în cîteva discuţii, dar cred ca voiam să spun şi mai public, d-asta cred că m-a furat. Ar fi interesant de explicat cum a ajuns plaja principalul mijloc de petrecere a concediilor în zilele noastre. Pe de o parte, e de înţeles: după un an de „tras la jug”, mai greu sau mai uşor, vrei să faci ceva nefăcînd de fapt nimic. Căci asta înseamnă plaja: a face ceva fără să faci nimic. Se zice „am făcut plajă”, dar ce înseamnă să faci plajă? Înseamnă să stai într-o stare de totală inactivitate, să uiţi de tot şi de toate, să n-auzi nimic decît valurile mării, să nu fii motivat să te mişti de pe o parte pe alta decît de razele soarelui.
Sînt unii care nu pot fi cu totul inactivi nici măcar pe plajă. Eu, deşi în general o persoană destul de „leneşă”, după definiţiile general acceptate ale acestui termen, mi-am luat cu mine o carte şi am încercat să citesc. Unii ar zice că am luat cartea cea mai nepotrivită din lume. E vorba „Man’s search for meaning”, de Victor Frankl. Omul ăsta, un psihiatru evreu care a trecut pe la Auschwitz şi care e iniţiatorul logoterapiei, a scris o carte care s-a vîndut în zece milioane de exemplare. Omul ăsta a trecut prin iad, căci nu cred să existe vreun iad mai real decît ce a fost nazimul şi holocaustul, dar a folosit plimbarea asta prin iad ca să testeze şi să perfecţioneze o metodă terapeutică revoluţionară. Dacă Freud punea sexualitatea la baza oricărei explicaţii, Frankl, o minte cel puţin la fel de mare ca a lui Freud, pune la baza oricărei explicaţii căutarea omului după sens. În cuvintele lui Nietzsche, un „de ce” adecvat poate justifica şi poate face îndurabil orice „cum”. Cartea asta mi se pare a fi o minune, deşi n-am terminat-o încă. În orice caz, stau pe plajă şi citesc cum e să sapi o groapă într-o pădure, pe timp de iarnă, la minus zece grade celsius, aproape dezbrăcat şi complet desculţ. Citesc cum e să mănînci o felie subţire de pîine toată ziua şi să fii obligat să faci muncă grea, multe săptămîni la rînd. Citesc cum e să fii bătut cu bestialitate, torturat, cum e să cari găleţi cu excremente, cum e să fii împroşcat în faţă cu acestea şi să nu ai voie să schiţezi niciun gest de dezgust, nici să încerci să te ştergi. Dacă o faci, înseamnă că arăţi că eşti încă om, şi într-un lagăr de concetrare asta se pedesepşte aspru. Citesc cum e ca în fiecare secundă viaţa ta să atîrne de un fir de păr. Mă uit în jur şi văd oameni care nu au altă treabă decît să stea la soare şi să se gîndească ce or să mănînce la prînz. Mă uit la grăsimea de pe ei şi la burţile lor mari. Ma uit apoi la mine şi cu un zîmbet amar observ că nici a mea nu mai e aşa de mică cum era odată... Oamenii ăştia habar nu au cît de norocoşi sînt! Şi pentru ei, ca şi pentru mine, toată mîncarea şi tot soarele din lume nu înseamnă mai nimic. Decît nişte chestii pe care considerăm că le merităm şi pe care le înghiţim cu blazare. Şi burţile noastre cresc în continuare. O sa mergem la fitness şi o sa încercăm să scăpăm de ele. Cît de mult ar fi însemnat caloriile astea pentru milioanele înfometaţi de la Auschwitz, cît de mult pentru toţi oamenii din întreaga lume care au murit de foame vreodată, cît de mult pentru oamenii care mor de foame în secunda asta. Dar briza mării nu mă lasă să mă gîndesc prea mult la asta. Soarele îşi împrăştie razele şi odată cu ele iluzia de fericire peste tot ca şi cum am trăi în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Şi eu mă gîndesc că ar fi cazul să mai intru puţin în apă.

Cum devii ceea ce eşti

Trăim printre oameni care, în ciuda unui ocean de diferenţe, împart cu noi caracteristicile a ceea ce numim în general natura umană. Sintagma „semenul nostru” exprimă tocmai faptul că cel de lîngă noi ne seamănă în ceea ce are esenţial, în ceea ce îl face să fie om. Diferenţele, ceea ce ne individualiză, deşi pot părea bunul nostru cel mai de preţ, sau, uneori, ceea ce ne stigmatizează şi izolează de ceilalţi, sînt posibile doar pe fondul asemănărilor esenţiale dintre oameni. Împărtăşim un fond comun de cunoştinţe, valori, norme de comportament, capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi prin limbaj. Toate aceste elemente creează un mod comun de a ne raporta la viaţă şi la lume şi un mod similar de a le înţelege iar finalitatea este tocmai ceea ce numim umanitat.

Ne naştem oameni, dar...

Pe cît de adevărat e că ne naştem oameni, pe atît de adevărat e şi că devenim oameni învăţînd umanitatea de la lumea în care ne naştem. Tarzan nu e doar un erou de televiziune, el reprezentînd romanticizarea şi ficţionalizarea unui fenomen destul de rar, dar cît se poate de real. Sînt cunoscute mai multe cazuri de copii care, prin vreo întîmplare nefericită, au fost separaţi de părinţii lor şi de orice altă colectivitate umană. Fragilitatea „puiului de om” este probabil mai mare decît la orice altă specie, ceea ce, în trecăt fie spus, pune explicaţia evoluţionistă într-o lumină ciudată. Din prima secundă de viaţă, omuleţul nou născut are nevoie de cel puţin o persoană care să i se dedice douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fiind absolut incapabil să supravieţuiască fără efortul activ al celor din jur. Ne-am fi aşteptat ca cea mai evoluată şi mai adaptată dintre specii să fi dezvoltat mecanisme mai performante pentru supravieţuirea puilor ei, mai ales cînd ne gîndim la puii unor specii mult mai puţin...evoluate şi ai căror pui sînt practic independenţi din prima secundă de viaţă. Dar dincolo de supravieţuirea pur biologică, procesul de devenire a fiinţei umane, acela prin care potenţialul biologic al omului se realizează sub influenţa factorilor sociali, rezultînd într-un om care este uman, este un proces foarte complicat şi de durată.
Revenind la Tarzan, din cîte se ştie, nu a existat niciun om în stare să înţeleagă „limbajul animalelor”, presupunînd că există aşa ceva. Dar cei cîţiva indivizi ale căror poveşti sînt cunoscute şi care au reuşit să supravieţuiască în absenţa oricărui contact uman, fiind adoptaţi fie de lupi, fie de alte animale, şi fiind crescuţi ca pui ai speciilor respective, au devenit mai mult animale decît oameni. Deşi s-au făcut încercări susţinute pentru recuperarea lor, s-a dovedit că era prea tîrziu, că absenţa contactului cu lumea umanului în perioada copilăriei avusese efecte ireversibile. Aceşti oameni îşi rataseră pentru totdeauna posibilitatea de a fi umani.

Cei şapte ani de-acasă

Înţelepciunea bunului simţ sau populară a avut un număr semnificativ de intuiţii care s-au dovedit, sub lumina investigaţiei ştiinţifice moderne, adevăruri profunde. Printre acestea se numără şi aşa numiţii „cei şapte ani de-acasă”. Studiile făcute asupra dezvoltării fiinţei umane confirmă faptul că în primii şapte ani de viaţă se învaţă aproximativ 90% din tot ce vom învăţa în restul vieţii. La prima vedere, o astfel de afirmaţie poate părea ciudată şi contra intuiţiei bunului simţ. La urma urmelor, învăţarea „serioasă” şi sistematică nu începe odată cu şcoala? La şcoală acumulăm cunoştinţe, dar în primii şapte ani de viaţă învăţăm să fim oameni, luăm contact cu universul social, cu regulile şi modurile de conduită care îl reglementează. Văzută astfel, perioada celor şapte ani de acasă capătă dintr-o dată o importanţă capitală, una în raport cu care orice evoluţie ulterioară pare să aibă un caracter secundar.

Principalii factori ai socializării: familia, şcoala, mass-media

Ştiinţele sociale a denumit procesul prin care un om devine cu adevărat om, prin care el se înscrie în registrul umanităţii, devenind capabil să ia parte la viaţa socială, să coexiste împreună cu alţii asemenea lui, socializare. Referindu-se la o dimensiune mai adîncă a existenţei, filosoful german F. Nietzsche s-a referit implicit şi la socializare atunci cînd, într-un text celebru, scria despre „cum devii ceea ce eşti”. Fiind un proces complex, socializarea nu poate fi pusă pe seama unei singure cauze. Pentru Tarzan, crescut într-un mediu din care umanitatea era cu totul absentă, fiind înconjurat doar de vegetaţie şi animale, socializarea a fost şi ea inexistentă. Deşi, în poveştile cu Tarzan, el dă dovezi inexplicabile de umanitate, fapt care vădeşte şi ficţiunea ce le caracterizează. Factorii socializării pot varia în funcţie de complexitatea mediului social în care ne naştem. Într-o societate pe care o numim, cu oarecare temei, dar poate fără drept, primitivă, factorii socializării erau în primul rînd familia şi comunitatea. Familia era, pentru noul venit pe lume, principalul furnizor de cunoştinţe, norme şi valori iar comunitatea era cea care le consolida şi completa.
În modernitate, rolul familiei s-a redus iar cel al comunităţii, cu unele excepţii nesemnificative, a dispărut cu totul. Evoluţia tehnologică a dus la noi forme de organizare economică şi socială şi a revoluţionat modul în care umanitatea se transmite de la o generaţie la alta. Astăzi, familia şi-a păstrat rolul principal în procesul de socializare, dar ea este puternic concurată de noi instanţe ce îşi arogă drepturi asupra devenirii copiilor noştri şi implicit asupra viitorului societăţii noastre. Şcoala este una dintre principalele instanţe ale socializării în societatea modernă, prin care statul, care stabileşte programa şi dă orientarea generală a procesului educaţional, îşi asumă un rol decisiv în formarea generaţiilor tinere. Deşi şcoala, după cum spuneam, nu e mijloc de transmitere a umanităţii, ea cîştigă din ce în ce mai mult teren în raport cu influenţa familiei. Ritmul vieţii moderne lasă puţin timp părinţilor pentru a se ocupa de educarea propriilor copii, ceea ce face ca părinţii să prefere să lase modelarea copiilor în totalitate pe seama unei instituţii „profesionale”, de la vîrste din ce în ce mai fragede.
Mass-media, în special prin omniprezenţa televizorului în spaţiul intim al familiei, joacă un rol cu o pondere greu de calculat în devenirea celor-ce-nu-sînt-încă-oameni-pe-deplin. Din motive nu tocmai uşor de înţeles, copiii sînt lăsaţi în compania televizorului, căci acesta nu se plictiseşte niciodată şi nici nu oboseşte în a-şi exercita rolul (de)formator. Astfel, în locul unui contact uman autentic, motivat de dragoste şi preocupat de transmiterea unei umanităţi autentice, copiii zilelor noastre sînt călăuziţi pe drumul devenirii de nişte instanţe impersonale şi, de ce să n-o spunem, nu tocmai bine intenţionate. Conţinutul programelor TV face neîncetat obiectul disputelor publice iar calitatea învăţămîntului şcolar e departe de a se înscrie pe linia idealului. E ca şi cum un geniu rău ar vrea să altereze însăşi esenţa umanităţii, avînd grijă ca ea să devină din ce în ce mai diluată odată cu trecerea timpului şi avansarea în aşa-zisul progres.

E posibil un drum înapoi?
Ne e imposibil să ne închipuim viaţa fără curent electric, maşini, avioane şi internet. Dar oare mai e posibilă o lume în care umanitatea să se transmită nealterată de la o generaţie la alta? Poate şcoala şi mass-media şi-au dovedit eficacitatea ca mijloace pedagogice, dar niciuna dintre ele nu a dovedit că poate fi demnă de încredere pentru păstrarea şi transmiterea unui model de umanitate autentică. Atît şcoala cît şi mass-media au semnat în prezent un contract de exclusivitate cu paradigma evoluţionistă. Să fie oare umanitatea conţinută implicit în paradigma evoluţionistă, singurul tip de umanitate care să merite a fi reprodus în cei ce aşteaptă să devină oameni? Oare tatăl care îşi învaţă copilul că nu e bine să fie egoist, făcînd apel la un model divin, să fie o realitate condamnată definitiv la moarte în modernitatea noastră în care realitatea e dictată de ecrane plate şi de instanţe academice sau politice la fel de plate? Aceste întrebări nu vor să facă trimitere la lupta pentru stabilirea unei programe şcolare avînd un anumit conţinut sau altul, în raport cu teoria evoluţionistă sau cu “religia în şcoală”. Dacă îşi propun ceva, atunci singurul lor obiectiv este să ne aducă aminte de datoria pe care fiecare dintre noi, ca om, o are pentru cei mai noi veniţi pe lume. Fiind recunoscători pentru propria noastră umanitate, să nu uităm că pentru cea a celor mai tineri dintre semenii noştri se duce un adevărat război.

Si bărbaţii plîng

"Şi bogaţii plîng" era titlul unei cărţi pe care nu am citit-o niciodată, în primul rînd pentru că nu m-a interesat niciodată ce fac bogaţii, şi în al doilea rînd pentru că nasul meu, în care am încredere, îmi spunea că e literatură de mîna a doua şi că nu merită să-mi pierd vremea.

E adevărat că şi bogaţii plîng, orice ar însemna asta, dar mai nimerit mi se pare să ne întrebăm dacă şi bărbaţii plîng. Din cauza unui stereotip cultural perpetuat peste milenii, astăzi ne aşteptăm ca bărbatul să nu plîngă deloc sau, în orice caz, să plîngă mai puţin decît femeia. Doar în situaţii extreme. Cînd moare mama cuiva, sau cînd pierde echipa unui microbist, de exemplu. În rest, în situaţii mai puţin critice, care nu impun neapărat vărsarea de lacrimi, de la un bărbat se aşteaptă să nu plîngă. Mă întreb de ce. Dacă aş analiza sistemul fiziologic responsabil cu producerea lacrimilor la bărbaţi, aş observa că nu diferă cu nimic de al femeilor. Deci din punct de vedere fiziologic, diferenţa dintre bărbaţi şi femei în ale plînsului nu se justifică. Rămîn factorii culturali. Femeia e delicată şi slabă, bărbatul e puternic şi mai "din topor". Ea poate să plîngă pentru că plînsul e în acord cu specificul naturii ei delicate şi firave, el nu, pentru că asta ar însemna că face abstracţie de masculinitatea lui şi se plasează în spaţiul feminităţii. Probabil aşa gîndesc unii. Alţii poate nu îşi dau seama că gîndesc aşa, dar se comportă ca şi cum ar gîndi aşa.
Astăzi, în era metrosexualului, adică în era în care bărbatul intră din ce în ce mai mult în sfera feminităţii, e oare plînsul mai acceptabil? Mă îndoiesc. Probabil pentru unii care s-au feminizat atît de mult încît şi-au schimbat cu totul identitatea sexuală.
Încerc să gîndesc cu mintea mea care ar fi motivele pentru care bărbatului nu i se dă voie să plîngă la fel de mult ca femeia, dar nu ajung nicăieri. Mă blochez în propria mea experienţă. Eu plîng. Nu sînt bogat, dar sînt bărbat. Şi plîng. Cel mai frecvent plîng la cîte un film. Dar plîng şi fără motiv. Adică fără vreun motiv din exterior. Plîng doar cînd mă plimb prin mine însumi sau cu mine însumi prin lume. Cred că filmul care mi-a stors cele mai multe lacrimi a fost Hotel Rwanda. Îmi amintesc că după ce s-a termiant filmul arătam ca după o experienţă traumatizantă, ca după o săptămînă de plîns. Am plîns şi la filme mai siropoase, cum ar fi Sweet November,dar nu aşa de mult. Cred Hotel Rwuanda m-a stors de lacrimi pentru că în el se vede limpede în ce fel de lume trăim, o lume care nu e deloc roz, o lume în care suferinţa e constanta şi superlativul.
Plîngînd, mă identificam cu suferinţa lumii, iar lacrimile mele, ca ploaia de care scriam altă dată, mă aduceau în rezonanţă morală cu lumea, chiar dacă nu rezolvau nimic. Plîngînd, mă plasez în singurul spaţiu în care existenţa în lumea asta e justificată. Plîngînd, faci singurul lucru de care nu poate să-ţi fie ruşine cînd te uiţi în ochii celui mai nenorocit om de pe pămînt.
Eu, spre deosebire de cei care au impus stereotipul cultural care identifică plînsul cu feminitatea, cred că plînsul e caracteristica unei fiinţe puternice, unei fiinţe în stare să privească lumea în ochi, căci nu poţi privi lumea în ochi fără ca propriii tăi ochi să se umple de lacrimi.

Slăbiciune

Sînt un om cu multe slăbiciuni, printre care se numără şi aceea de vrea să mă fac înţeles. Am impresia, care poate nu e nimic mai mult decît simplă vanitate, că gîndurile mele pătrund mai adînc decît ale celor din jurul meu şi de aici sentimentul datoriei de încerca să fac aceste adîncimi accesibile şi pentru ceilalţi. Probabil ăsta e şi motivul pentru care scriu. Dar oare de unde credinţa asta a mea că adîncimile mele pot deveni şi ale altora? Oare dacă cineva n-a ajuns singur într-un loc, poate fi dus acolo de mînă? Am învăţat de mult că nimeni nu convinge pe nimeni, că fiecare om are propria lui cale, mai directă sau mai ocolită, hotărîtă sau timidă, pătrunzătoare sau nu, de a înţelege lumea. Şi atunci, la ce bune discuţiile, la ce bune cărţile, la ce bun ARGUMENTUL ? Maieutica e o iluzie, căci Socrate nu era moaşă, cum se credea, ci doar un altfel de sofist, unul cinstit şi bine-intenţionat, dar care nu făcea altceva decît să-şi impună propria cale pentru că era mai deştept. Ca şi comdandantul unei secţii de poliţie din Vaslui, care credea că face maieutică cu poliţiştii lui (mă refer la excelentul film al lui Corneliu Promboiu, "Poliţist, adjectiv", pe care îl recomand din toată inima ), dar nu făcea altceva decît să-şi impună autoritatea de şef, maieutica lui Socrate era tot un fel constrîngere, chiar dacă una pe care el se chinuia să o facă dinspre interior spre exterior, nu invers. Şi de fapt în asta consta toată arta lui. Rezultă că fiecare dialog e o încercare implicită de a te impune. Dacă am putea să-i lăsăm pe cei din jur cu ale lor, am avea o lume mult mai tăcută!

Cimitirul vesel

Azi am vizitat un loc de odihnă. Unii zic că ar fi veşnică. Eu ştiu că nu e. De fapt, nici cei care vorbesc despre moarte ca despre „odihnă veşnică” nu ştiu ce spun, şi dacă şi-ar lua cîteva secunde să reflecteze şi-ar da seama de asta. Dar iar mă pierd în excursuri înainte de a începe să vorbesc despre ce mi-am propus de fapt să vorbesc. Acum cînd scriu rîndurile astea sînt încă în Săpînţa, acolo unde se află celebrul Cimitir Vesel pe care l-am vizitat azi. Înainte să ajung acolo, ştiam exact la ce să mă aştept: un cimitir în care moartea este persiflată cu nişte texte mini-biografice scrise pe nişte cruci colorate cu celebrul albastru de Săpînţa, care e diferit de albastrul de Voroneţ, mi se spune. Aşa o fi. Însă pe mine, cel care uneori confunda roşul cu portocaliul, distincţia dintre albastru de Săpînţa şi cel de Voroneţ mă lasă rece, că tot vorbim de un cimitir. Cimitirul nu e însă atît de vesel pe cît sugerează numele, şi ăsta a fost elementul surpriză. Pe cruci nu sînt scrise bancuri în care în loc de Bulă apare decedatul, ci cîteva lucruri din viaţa lui sau despre modul cum a murit, în versuri. Versurile sînt populare şi fără valoare poetică iar scrierea propriu-zisă e plină de licenţe poetice în defavoarea regulilor ortografice şi gramaticale. Şi chiar dacă plimbîndu-te printre cruci nu îţi vine să mori de rîs, ba chiar din contră, eşti cuprins de un profund sentiment al tragicului, mai profund decît acela dat de plimbarea printr-un cimitir obişnuit, cimitirul e, totuşi, vesel. Gîndindu-mă, mi-am dat seama că veselia nu provine din ceea ce scrie pe cruci, ci din simplul fapt că scrie ceva. Tot ceea ce ştim despre moarte ne spune că aceasta e mută, că e un sfîrşit absolut, chiar dacă nu neapărat şi definitiv. În cimitirul de la Săpînţa, decedatul se angajează într-un dialog cu vizitatorul, chiar dacă e un dialog ciudat, în care vorbeşte doar mortul, iar viul e mediu de reflecţie a mesajului, astfel că nu se mai ştie sigur cine vorbeşte şi cine ascultă: prin viul care se plimbă pe aleile cimitirului, mortul revine la viaţă. Am putea spune că morţii din Săpînţa sînt cei mai mai vii morţi dintre toţi morţii din lume, pentru că ei sînt cei mai vorbăreţi morţi dintre toţi. Şi ăsta e motivul pentru care cimitirul de la Săpînţa e vesel. Sentimentul că morţii cu care ai de-a face nu sînt morţi de tot, că moartea nu mai e aşa de mută cum o credeai tu, că sfîrşitul ei nu e atît de absolut, că există un fel de viaţă dincolo de moarte. Pe scurt, că cimitirul ăsta e un teren al echivocului, al unei perpetue fluctuări înre viaţă şi moarte, creează elementul de veselie. Veselia e, deci, simplul opus al morţii, adică viaţa însăşi. Cimitirul de la Săpînţa se cheamă Cimitirul vesel doar pentru că ar fi fost cu totul nepotrivit să se numească Cimitirul viu.
Asta mă aduce iar la gîndul de la început, adică la gîndul celei mai comice şi în acelaşi timp celei mai tragice neînţelegeri din lume, adică la modul în care e înţeleasă moartea. Cioran, de exemplu, pentru că tot i-am vizitat Răşinariul acum două zile, avea o concepţie foarte bine definită despre moarte: moartea era duşmanul lui absolut şi frica lui supremă. Nu era deloc loc pentru veselie în concepţia lui Cioran despre moarte. Toată viaţa s-a luptat cu Dumnezeu, spunea el l-a bătrîneţe, şi recunoştea că Nu-ul pe care l-a îmbrăţişat cu o ciudată voluptate a disperării lăsa, poate tardiv, loc pentru un Poate. Din motivul ăsta, pentru el moartea era un sfîrşit absolut şi definitiv. Pentru mine însă, moartea e doar absolută, nu şi definitivă. Pentru aproape toţi dintre cei care cred într-un fel sau altul în Dumnezeu sau în vreo forţă supranaturală, personală sau impersonală, moartea nu e nici definitivă nici absolută, astfel că spaţiul cultural-religios universal, care include concepţii religioase variind de la cvasi-religiosul budism pînă la ortodoxismul creştin, e un fel de replică la scară globală a cimitriului Săpînţa. Sau poate e invers, adică cimitirul Săpînţa e o replică a unei concepţii universale despre moarte. Spre deosebire de Săpînţa, însă, spaţiul universal despre care vorbeam seamănă extrem de mult cu un banc. În creştinismul main-stream, la fel ca în hinduism, budism sau alte concepţii religioase, moartea are un statut ambiguu, care ar fi extrem de amuzant dacă nu ar fi tragic. Aici, moartea nu înseamnă decît trecerea într-o altă formă de existenţă, fie că e vorba de rai, de iad, reîncarnare sau nirvana. Carevasăzică, mortul nu e deloc mort, iar toate cimitirele din lume, tăcute şi sinistre aşa cum sînt, nu sînt decît bancuri. Ceea ce mă aduce iar în ciudata situaţie, pentru un credincios, de a spune că Cioran avea o concepţie mult mai sănătoasă despre moarte decît au cei mai mulţi creştini, ca să mă refer doar la ei, deşi concepţia lor nu diferă în mod esenţial de cele ale tuturor celorlalte religii ale lumii. Pentru Cioran, moartea era definitivă şi absolută (mă refer la Cioran ca reprezentat al concepţiei secular-occidentale despre moarte), pentru creştin, în general, moartea nu e nici definitivă nici absolută, fiind mai degrabă un banc, un concept pe care nu e în stare să îl definească sau mai bine zis un concept în dreptul căruia a acceptat o definiţie care îi neagă orice conţinut, şi din acest motiv ridicolă: moartea de fapt nu există, omul fiind condamnat la viaţă veşnică, fie ea in rai sau iad, într-un şir nesfîrşit de reîncarnări sau în contopirea cu principiul divin universal. Şi iată că de fapt întreaga lume apare ca un uriaş cimitir Săpînţa, şi unul care nu e doar vesel, ci de-a dreptul hilar, ridicol de hilar, şi în care tragismul a crescut direct proporţional cu hilaritatea. Pentru mine, reprezentat al unei specii rare de creştinism, moartea e absolută dar nu e definitivă. Asta înseamnă că mă identific perfect cu concepţia lui Cioran despre moarte, că accept „tăcerea morţii”, gradul radical de afectare a fiinţei, adică accept pur şi simplu că există moarte ca încetare absolută a existenţei vieţii. Asta înseamnă absolutul morţii. Dar mă despart de Cioran atunci cînd, ca urmare a credinţei mele în Creatorul cu care el s-a luptat toată viaţa, accept posibilitatea restaurării vieţii de către acesta, la un moment dat. Asta înseamnă definitivul morţii, sau mai bine zis, nedefinitivul ei.

(Săpînţa, Sîmbătă, 14.07-09)

Aerul lui Cioran

Am ajuns, din întîmplare, în Răşinari, localitatea în care s-a născut Cioran. Chiar acum cînd scriu rîndurile astea mă aflu într-o pensiune care se cheamă Casa Cioran şi care aparţine unui văr de-al lui, cel mai probabil un văr secund, după cum mi-a povestit nepotul acestuia, un puşti simpatic de vreo 13 ani, care îmi mărturisea fără sfiala că nu ştie mai nimic despre marele Cioran, al cărui nume îl poartă şi el, însă nu cu mîndrie, ci mai degrabă cu nemulţumirea că profesorii de la şcoala lui, adica şcoala din Răşinari, îl mai numesc uneori Ciorap în loc de Cioran. Mă întreb cum e posibil să se întîmple asta cu o rudă a unuia dintre cele mai mare nume pe care le-a dat ţara noastră. Mă gîndesc că poate profesorii ăia fac parte dintre cei care îi poartă pică lui Cioran că şi-a renegat românitatea şi pe care eu nu îi înţeleg deloc. La urma urmelor, Cioran a greşit nu cînd i-a fost ruşine că e român, ci cînd şi-a dorit să se altoiască pe trunchiul unei culturi mari. Naţionalităţile sînt doar ficţiuni fără nicio legătură cu individul, după cum a dovedit însuşi Cioran, care în ciuda faptului că era român, a ajuns să fie unul dintre cei mai apreciaţi francezi ai secolului trecut. Aşa se face că acum, îmi spune fiica vărului lui Cioran, mulţi francezi vin în fiecare vară şi se cazazează la pensiunea ce poartă numele marelui scriitor. Oricum, cel mai probabil, profesorii de care vorbeam nu prea ştiu nici ei bine cine e Cioran sau nu i-au citit nici măcar o carte, iar despre renumele lui mondial au doar o idee vagă. Căci altfel, ar fi fost cu neputinţă ca în privirile celor din jur aruncate lui Rareş Cioran, puştiul de care vorbeam, să nu fie măcar o urmă de mistică admiraţie care ar fi făcut cu neputinţă transformarea lui Cioran în ciorap.
Locul ăsta frumos în care s-a născut Cioran e aşezat între nişte dealuri care ar putea fi şi munţi şi care inspiră atîta linişte sufletească şi credinţă în armonia metafizică a lumii, încît te întrebi cum de a fost posibil ca de aici să iasă unul dintre cele mai pesimiste şi mai amare spirite care au pus mîna pe o pană de scris. Oricum, doar gîndul că respir aerul pe care l-a respirat odată Cioran (metaforic vorbind) şi că privesc peisajele pe care a crescut el privindu-le, face să se nască în mine o ciudată, sau poate nu chiar aşa de ciudată, dorinţă de a scrie. Ceva, orice, numai scriu, numai să fac şi eu acel lucru care pentru Cioran a fost boală şi leac, raţiune de a fi şi sens suprem al vieţii.
Casa în care s-a născut Cioran are o placă de marmură care face referire la lucrul ăsta şi un bust al lui, sculptat în nu ştiu ce piatră se află chiar lîngă zidul acestei case frumoase, ca atîtea alte sute de case frumoase din zona asta (Sibiu, Sighişioara, Braşov), dar e o casă privată. Tot de la gazda mea aflu că proprietarul casei cere o sumă imensă de bani pentru a ceda casa patrimoniului cultural naţional, sumă pe care statul nu e dispus să o plătească. La urma urmei Cioran a fost un tip care ar fi făcut orice să se convingă pe el însuşi şi pe restul lumii că nu e român şi că nu a fost niciodată, astfel că lipsa de entuziasm a statului pentru a-i face vreun serviciu post mortem e de înţeles. De fapt ştiu eu bine că nu de asta e vorba, ci de acea indiferenţă pe care statul român o are în general pentru valorile autohtone. Mi-am făcut şi eu nişte poze cu Cioran. Chiar mi-am permis să mă sprijin de titanul stilului ca şi cum am fi făcut armata împreună. Din păcate fotografiile nu sînt prea reuşite, aşa că nu pot să pun niciuna aici, aşa cum mi-aş fi dorit. Mi-am propus să încerc din nou mîine. Daca mîine pozele sînt mai bune, textul ăsta o să îşi găsească reflectarea şi poate chiar adevărata împlinire într-o imagine. Eu nu cred că o imagine face cît o mie de cuvinte. O imagine face cît niciun cuvînt, pentru că e un lucru cu totul diferit. Mi se pare că Foucault zicea: ceea ce se poate arăta nu se poate spune. Şi eu zic că probabil ceea ce se poate spune nu se poate arăta. Dar cuvintele şi imaginea pot forma împreună un cuplu fericit, adică unul caracterizat de complementaritate.

E vineri iar

M-a străbătut în dimineaţa asta, cu viteza unui fulger şi cu un efect electrizant asupra constiinţei pe care, de asemenea, doar fulgerul l-ar putea avea, gîndul că e iar vineri. Bineînţeles, sînt şi eu un om „normal”, care munceşte şi pentru care de aproape trei ani vinerea are semnificaţia pe care o are pentru orice "om al muncii": de uşă spre două zile de libertate, odihnă, distractie sau altele din registrul ăsta. Pînă aici gîndul că e iar vineri n-ar fi avut de ce să aibă efectele devastatoare ale unui fulger, poate doar ale unui tratament plăcut cu electroşocuri reglat astfel încît să-ţi activeze doar centri plăcerii, dacă există aşa ceva. Însă în momentul în care vinerea asta s-a confundat cu toate vinerile pe care le-am trăit în ultimul timp şi pe care urmează să le trăiesc de acum încolo şi n-am mai putut să le disting una de alta, însăşi dimensiunea timpului a fost anulată şi m-am văzut trăind o vinere din anul 2020 sau 2040, sau o vinere în care mîinile mi-ar tremura pe tastatură dacă aş încerca să scriu pe blog, sau, dacă în viitorul ăla computerele ar avea o interfaţă neuronală care ţi-ar permite să-ţi dictezi direct gîndurile unui calculator, fără să le mai scrii, probabil aş fi oricum incapabil să-mi adun gîndurile, presupunînd că aş mai avea aşa ceva la vîrsta aia cînd deja eşti trei sferturi senil. Poate unii mă cred prea optimist, optimist că voi ajunge eu la vîrsta aia sau că Pămîntul însuşi, adică istoria, îmi va permite să ajung la vîrsta aia, dar dacă cineva se gîndeşte la asta, n-a înţeles nimic. Am scris asta pentru că deja, fiind, în sfîrşit, vineri, sînt un bătrînel senil în pragul morţii.

Soare mincinos şi ploaie sinceră

Există ceva ce ar putea fi numit, cu riscul de suna ridicol, moralitate meteorologica. Vreau sa spun ca vremea poate avea o anumita calitate morala. E stiut efectul benefic pe care "seninul" îl are asupra psihicului nostru, şi se pare că există o legătură destul de puternică între lipsa soarelui, în anumite regiuni ale lumii, si rata sinuciderilor. Cînd afară "e frumos", parcă viaţa e mai frumoasă, parcă lumea însăşi e mai bună şi mai frumoasă. Dar oare aşa e? Şi în zilele însorite au loc accidente teribile, catastrofe naturale, războaie. Chiar dacă vremea "e superbă" şi sufletului îi vine să cînte, copii mor de foame, femei sînt violate şi ticăloşii de tot felul zburdă nestingherite pe sub soare. Oare nu putem spune, din acest motiv, că o vreme "frumoasă" e mincinoasă, deoarece ne induce un fals sentiment de împăcare cu lumea, în timp ce lumea nu devine deloc un loc mai bun într-o zi frumoasa? Căci din punct de vedere moral e imposibil să te împaci cu lumea. În schimb, vremea "urîtă" are calitatea de a fi "onestă". Norul te face să te închizi în tine, să te retragi din lume. Niciodată nu-ţi iubeşti mai mult propria cameră şi propriul corp,decît atunci cînd plouă. Vremea urîtă e în deplin acord cu urîţenia lumii şi de aceea ea nu e mincinoasă. Probabil ăsta e motivul pentru care mie îmi place mult mai mult vremea urîtă decît vremea frumoasă, pentru că eu sînt una dintre cele mai sincere persoane pe care le ştiu.

Sfîrşitul lumii (după Nicholas Cage)

Lumea trăieşte zilele astea o ciudată voluptate a sfîrşitului. Pe la jumătatea secolului trecut a început să se vorbească despre „sfîrşitul Istoriei”, al literaturii şi multe alte feluri de sfîrşituri (aduse în discuţie de postmodernism), iar Hollywoodul vorbeşte pe limba omului de rînd despre singurul sfîrşit pe care acesta îl poate înţelege, căci el nu e în stare de prea multe fineţuri intelectuale, şi anume despre sfîrşiul lumii. Oare cîte filme despre sfîrşitul lumii n-ai văzut tu, cel care citeşti rîndurile astea? Ei, să ştii că oricît de multe ai fi văzut, sînt alţii care au văzut şi mai multe decît tine şi, bineînţeles, nimeni nu le-a văzut pe toate. Şi, cum spuneam de curînd, filmul este principalul mijloc de a spune poveşti în zilele noastre, ceea ce ne duce la concluzia că zilele astea lumea îşi povesteşte sieşi despre propriul sfîrşit ca niciodata înainte în istorie ( căci, orice ar zice postmoderniştii, istoria încă nu s-a terminat).
Knowing (tradus fatal în româneşte ca „Numere fatale”) e un film cît se poate de a la Hollywood, dar unul dintre cele bune. În orice caz, mi se pare unul dintre cele mai bune exemple de film despre sfîrşitul lumii. De ce? Pentru că filmul ăsta vorbeşte despre un sfîrşit al lumii în care forţe supranaturale sînt implicate activ (a se citi forţe supranaturale, nu extraterestri), ba aş spune că filmul ăsta e foarte...biblic. Biblia e, cu siguranţă, cartea cea mai importantă din istorie şi care, tocmai din motivul ăsta, a generat nenumărate interpretări. Filmul ăsta, dacă vreau să-l văd ca biblic, are la bază una dintre cele mai liberale intrpretări ale Bibliei, dar e, în orice caz, un film a cărui poveste e inspirată de Biblie. E vorba de un moment destul de rar şi pentru mine foarte frumos în care fărîme din teologia biblică se întîlnesc cu storytellingul hollywoodian. O astfel de întîlnire nu poate fi decît dezamăgitoare din multe puncte de vedere, dar şi frumoasă. Şi filmul ăsta chiar reuşeşte să spună o poveste frumoasă. Efectele speciale sînt absolut fabuloase iar uneori imaginile chiar tind spre o simbologie specifică cinematografului de artă, dar încercările astea sînt timide şi rare, cu excepţia imaginii finale din film, în care un Adam şi o Eva copii se îndreaptă spre un „pom al binelui şi al răului” în mijlocul unei naturi nepămîntean de frumoasă, simbolizînd nedecisul unui nou început.
Filmul vorbeşte despre un sfîrşit al lumii „prin foc”, aşa cum e cel profeţit de Biblie, doar că îl ştiinţifizează, punîndu-l pe seama unor explozii solare mai degrabă decît pe intervenţia directă a Creatorului, aşa cum e în Biblie. Un aspect mai degrabă comic al filmului e că intriga principală, care se învîrte în jurul „numerelor fatale”, se dovedeşte a fi cu totul irelevantă cu privire la povestea filmului. Dar dacă mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că clişeul ăsta numerologic hollywoodian e în acelaşi timp şi cel mai biblic aspect al lui. E vorba de profeţiile făcute de nişte copii care auzeau voci şoptindu-le numere, numere care semnificau data unei catastrofe, numărul morţilor şi coordonatele globale, adică locaţia exactă a acestora. În goana lui, Nicholas Cage îşi dă seama că deşi ştie exact ce urmează să se întîmple, nu poate face nimic pentru a schimba viitorul, fiind doar un martor neputincios al împlinirii profeţiei. Astfel, dintr-un profesor de la MIT (probabil cea mai bine cotată instituţie de învăţămînt superior din lume) care credea că lumea a apărut din haos şi de haos e condusă, în urma contactului cu numerele profetice ajunge un „credincios”. La fel, unicul scop al profeţiei biblice e acela de a da naştere credinţei şi nu de a arăta ce urmează să se întîmple, acesta fiind momentul de maximă suprapunere între film şi teologia biblică, pe care l-am conştientizat abia acum cînd scriam. Bine că m-am apucat să scriu, căci altfel aş fi pierdut ocazia de a înţelege unul dintre cele mai interesante lucruri din film.
Unul dintre punctele cu adevărat slabe ale filmului e aducerea în poveste a „raiului”. Dar nu e vina lui, ci a întregului creştinism, cu mici excepţii, printre care mă număr şi eu. E vorba de cele două planuri paralele, viaţa pe Pămînt şi viaţa în rai, care sînt mereu puse faţă în faţă dar relaţia dintre ele rămîne mereu neexplicată şi plină de ambiguităţi. După distrugerea Pămîntului, vedem doi copii în mijlocul unei naturi paradisiace, la propriu, despre care ştim că trebuie să aştepte să crească pentru a popula pămîntul, împreună cu alţi „aleşi”, despre care nu ştim dacă sînt copii sau nu, dar bănuim că da. E vorba de un univers fizic recreat, în care vîntul bate prin iarbă şi soarele străluceşte, în care orice imperfecţiune şi neajuns au dispărut fără urmă. Dacă ăsta ar fi raiul, atunci imaginea ar fi cît se poate de biblică, numai că înainte de asta îl vedem pe Nicholas Cage îmbrăţişindu-şi familia în mijlocul unei planete care e distrusă de explozii solare (din nou, efectele speciale sînt absolut spectaculoase!) şi care are certitudinea că imediat după moarte va ajunge în rai. Dacă moartea e soluţia pentru a ajunge în rai, atunci la ce bun sa te chinui să repopulezi o planetă? Nu ştiu dacă cel care a scris povestea sau cel care a pus-o pe ecran şi-au dat seama, dar ăsta e unul dintre momentele de maximă inconsistenţă ale filmului. Dar, din nou, nu e vina lui, pentru ca imaginea asta a raiului în care ajunge un suflet după ce trupul a murit e universal răspîndită, în toate religiile păgîne dar şi în tot creştinismul, cu acele mici excepţii de care ziceam mai devreme.
În momente ca astea îmi dau seama ca Nietzsche, de exemplu, cu dragostea lui nebunească pentru pămînt a fost mai creştin decît majoritatea creştinilor care plasează raiul pe undeva printr-un univers paralel sau pe nu ştiu nici ei unde, uitînd că raiul a fost grădina Eden şi că raiul viitor, ca să fie rai, trebuie să fie tot un fel de grădină Eden. Toată revolta lui Nietzsche împotriva unui creştinism care trăda pămîntul şi vorbea de un rai imaterial era pe deplin îndreptăţită, pentru că luciditatea lui, aceea care l-a făcut să fie recunoscut ca unul dintre cele mai mari spirite din Istorie, nu era deloc nebunească iar creştinismul care îl dezgusta pe el nu era deloc creştinism, cum nu era creştinism nici cel împotriva căruia se revolta un Voltaire, de exemplu, ci doar păgînisme alterate de creştinism sau creştinism alterat de păgînisme. Raiul ăsta în care ajungi după ce mori e, mi-e foarte limpede asta, o fundătură pentru orice poveste bună, atît pentru povestea unui film, dar mai ales pentru povestea REALĂ, pentru teologia biblică. Există un insuprimabil în bunul simţ care expediază povestea asta a raiului în care merg sufletele, la fel cum există un inexpediabil în natura umană care strigă neîncetat cu o voce mută „am fost făcut să trăiesc veşnic, să simt veşnic căldura soarelui, răcoarea apei, mirosul florilor şi gustul gutuilor”. Şi profeţiile biblice au puterea să nască credinţa în oricine vrea să le dea o şansă să-şi spună povestea pentru a dovedi exact lucrul ăsta: că avem posibilitatea să trăim veşnic într-un „rai” pămîntesc, în care vîntul va adia uşor prin iarbă, căprioarele îşi vor alăpta puii iar epiderma noastră va avea ocazia să experimenteze la nesfîrşit un spectru de senzaţii limitat nu de real ci doar de posibil, în mijlocul unei naturi recreate din temelii, "căci lucrurile dintîi nu mai erau".

Căldură mare

Fizica ne spune că sub influenţa căldurii corpurile se dilată. Pentru mine, care nu înţeleg nimic din fizică, e vorba de un proces misterios, mai complex, bănuiesc, decît acela prin care aluatul creşte şi se face bun de pus la cuptor, aici fiind, în orice caz, vorba de un proces chimic, nu fizic, deşi uneori mi-e greu să disting între fizică şi chimie (substanţele chimice au şi ele fizica lor, la fel cum fizica are şi ea chimia ei).

Aici mă despart de ştiinţele naturii şi mă întreb dacă nu cumva spiritul, adică ceea ce e mai profund omenesc în fiinţa umană, nu e şi el afectat în acelaşi fel de căldură cum e afectată o bucată oarecare din banalul fier. Să spui ce înseamnă dilatarea pentru o bucată de fier, e simplu: şi-a mărit dimensiunea. Dar ce poate însemna asta pentru spirit? Spiritul nu poate fi comparat cu o bucată rigidă de metal. Spiritul este tocmai umanitatea omului, capacitatea lui de a cuprinde într-o cutie de os ce conţine nişte "materie cenuşie" ideea de infinit, dragoste, univers. "Lucrurile" astea sînt atît de mari, încît mi-e imposibil să mă gîndesc la altele mai mari decît ele (aici glumesc, căci nu-mi trece prin cap să mă joc şi eu cu infiniturile aşa cum se joacă copiii ce sînt oricînd gata să mai scoată un infinit din buzunar). Carevasăzică, spiritul e atît de mare încît se poate mula pe realităţi infinite. Asta să fie dilatarea de care vorbeam? Nu, pentru că el face asta pe căldură mare la fel de bine cum o face la temperaturi negative, cînd ar trebui să se contracte. De altfel, cred că toată lumea resimte căldura mare ca avînd o influenţă mai degrabă nefastă asupra activităţii intelectuale, deci asupra spiritului.
Ce înseamna atunci, mai întreb odată, dilatarea spiritului? Nu are legătură atît de mult cu ideea de infinit sau de dragoste sau de univers luate ca atare, ci cu influenţa acestor idei resimţită asupra sufletului. Cînd e frig sau cînd plouă, eşti mai mulţumit între graniţele propriei fiinţe decît atunci cînd e cald şi simţi că vrei să te întinzi la soare, să te întinzi atît de mult încît să acoperi nu o plajă, ci toate plajele din lume. Spiritul se dilată nu atunci cînd meditează la infinit, univers şi dragoste, căci asta o face în mod firesc. Cînd e cald, însă, ceva parcă vrea să iasă din tine pentru a se răcori prin văzduhuri, fără să îşi dea seama că tu nu prea poţi să zbori. Dar ceva din tine poate să zboare, şi tocmai asta e problema, că ceva din tine poate să zboare dar că tu nu poţi zbura. Căldura face ca spiritul să nu mai poată judeca "la rece" şi să nu mai fie mulţumit cu contemplarea ideilor de infinit, univers, dragoste, ci sub vîltoarea razelor de soare, călcîiele i se aprind şi spiritul începe să fie posedat de ideea nebunească că ar putea el însuşi să devină infinit, universal, dragoste (cu privire la dragoste lucrurile sînt mai complicate, deoarece în ea mişcarea de dilatare pare a avea un efect paradoxal, adică de restrîngere a spiritului în vederea unei singure fiinţe. Există însă un fel de dragoste pe care Kierkegaard ar numi-o estetică şi care din acest motiv nici nu mai poate fi numită deloc dragoste, şi în care dilatarea tinde la infinit).
Printre picăturile de transpiraţie care îţi ies prin fiecare picătură din piele, însuşi spiritul vrea să iasă şi să ocupe mai mult loc în lume decît i-a fost dat să ocupe sau decît are dreptul să vrea şi să spere iar posibilul devine mai ispititor decît realul, ameţindu-te cu acea ameţeală care nu e provocată de vreo slăbiciune fiziologică ci de dilatarea spiritului.

PS fierbinte într-o după-amiază toridă: Căldura asta m-a făcut să-mi dau seama că tot ce am scris mai sus despre dilatarea spiritului şi căldură e valabil mai ales primăvara, cînd căldura vine după îngheţul iernii, dar nu e atît de mare încît să paralizeze sufletul. Aşa se explică, de fapt, sentimentul pe care îl are toată lumea primăvara, şi care a primit multe nume, "astenia de primăvară" nefiind unul dintre ele. Oricum, şi vara e valabil ce am scris eu, dar seara, după ora 8, cînd căldura se mai îmblînzeşte şi spiritul începe să respire mai în voie.

A few steps closer

I wish I could take a few steps closer
To what ? asked a voice in the back
To those clouds I see flying in the sky
Perhaps, I can't really tell
It's something in the blue of the sky that says my name
In the green of the woods that calls me
In the air that smells like "come over here"
I wish I could take a few steps closer
Said he again, as unknowingly to the "where" or the "what"
As he was the first time he had said that
The voice in the back no longer asking anything this time

Sete de sens

Pînă acum vreo două sute de ani, oamenii trăiau într-o lume care avea pentru fiecare ei toate elementele necesare unei povesti. Aceste elemente sînt multe, dar cel mai important cred ca e sensul. Mai de mult, sensul lumii era dat un Dumnezeu atotputernic care o crease şi care avea, bineînţeles, un plan cu ea. Istoria nu era decît împlinirea, pas cu pas, a acestui plan. În tabloul general al istoriei, fiecare individ îşi găsea locul şi îşi trăia viaţa conform unui scenariu foarte bine pus la punct pe care îl găsea gata scris pentru el de către o ordine socială pe care nu îdrăznea să o pună la încercare. Daca a fost mereu adevărat că lumea e o scenă şi că noi sîntem actori, trebuie să observăm că mai demult actorii primeau rolurile date de un regizor nedispus la negociere, pe cînd astăzi fiecare îşi alege propriul rol, ba mai mult decît atît, fiecare actor e liber să îşi inventeze un rol după bunul plac.
Pentru omul modern, nu mai există un Dumnezeu care să îi spună povestea lumii şi inclusiv povestea lui, aşadar omul rămîne singur cu acest vid imens de poveste, adică de sens. Discuţiile despre sensul vieţii nu au fost niciodată mai "la modă" decît în zilele noastre, şi asta pentru simplul fapt că altă dată viaţa avea un sens bine articulat, care era dat de o ordine a lucrurilor superioară şi faţă de care individul putea doar să se supună.
Astăzi, sîntem mai liberi şi mai puternici decît oricînd, ni se spune, dar ceea ce ne-a dat puterea ne-a izgonit şi povestea din lume, şi implicit sensul lumii. De aici dezorientarea omului modern şi permanenta lui căutare după ceva ce nu găseşte niciodată. Forma pe care o ia cel mai adesea căutarea asta după sens, şi care e una cu adevărat caricaturală, e hedonismul, adică transformarea plăcerii într-un scop în sine. Hedonismul a existat dintotdeauna, dar mereu ca o alternativă mai degrabă deviantă, pe cînd astăzi el a devenit un adevărat principiu dătător de sens.

Astăzi, nimeni nu mai are curaj să spună, cu excepţia celor care analizează schimbările climaterice, încotro se îndreaptă lumea. Astăzi nimeni nu-ţi mai spune ce să crezi, ce fel de mîncare să mănînci, cu ce partener să te căsătoreşti şi cu ce să te îmbraci. Toate astea, şi infinit mai multe, sînt astăzi simple opţiuni. De aici şi avalanşa de boli psihice în modernitate : omul, pus faţa atîtor opţiuni, se trezeşte în situaţia tragi-comică a pisicii care a murit de foame între castronul cu lapte şi bucata de carne, la mijlocul distanţei dintre ele, nefiind în stare să decidă ce mănîncă mai întîi. Plaja virtual infinită de posibilităţi care se deschide în faţa omului modern, oricîte avantaje pare să aibă, îl aduce pe acesta cel mai adesea în terenul vrăjit al nefericirii şi lipsei de sens. Altă dată, trebuia doar să accepte ce îi era dat şi să se resemneze, situaţie care, paradoxal, îl făcea mai fericit. (E în natura omului ca un anume tip de fericire să îşi aibă originea în supunerea în faţa unei autorităţi superioare lui. Faptul că omul modern nu mai acceptă vreo altă autoritate superioară lui este şi principala cauză a nefericirii lui. Dar asta e o teza care trebuie demonstrată ).
Astăzi, avem paşi legănaţi printre rafturile supermarketurilor şi ochi ce privesc pierdut în aglomeraţia traficului şi niciun fel de sens. Dacă cineva crede că viaţa lui are sens, îl provoc să îmi spună şi mie care e acesta. Dacă îmi va spune că e cariera sau vreun alt tip de dezvoltare personală, îi voi spune că ştiu numeroşi oameni care au ajuns pe culmi incredibil de înalte ale împlinirii de sine şi care recunoşteau că nu au găsit sensul. Dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui e să adune bani, pur şi simplu voi rîde de el, iar dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui sînt copiii, îi voi atrage atenţia asupra uneia dintre cele mai mari iluzii care îşi are originea în instinctul de reproducere.
Eu am ajuns mai demult la concluzia că dacă viaţa are vreun sens, atunci sensul acesteia nu poate fi dat de nimic ce face parte din viaţa asta, ci doar din ceva exterior ei. Afirmaţia mea era izvorîtă dintr-o naivitate logică copilărească, chiar dacă mai are şi azi un farmec asupra mea. În orice caz, nu ştiu exact ce aş putea să le răspund celor care spun că sensul vieţii este pur şi simplu viaţa însăşi (un fel de existenţialism franţuzesc).
Oricum ar fi şi care ar fi sensul vieţii, e un fapt că trăim într-o lume fără sens. Dacă am spus atîtea pînă acum, am vrut să fie doar o introducere pentru ipoteză a mea pe care sper să o pun în doar cîteva cuvinte. Anume, eu cred că artele şi divertismentul de larg consum încearcă azi să suplinească lipsa de sens a vieţii omului modern. Citim poveşti pentru că, transpunîndu-ne în ele, luăm pentru cîteva momente fericite parte la ceva cu sens. Dar e vorba doar de o degustare a sensului, doar ne ligem pe buze şi pe degete, pentru ca apoi, după ce am întors ultima pagină, să revenim la viaţa noastră fără sens şi căreia niciun narator omnipotent nu-i garantează finalul fericit sau nefericit. De fapt, natura însăşi a vieţilor noastre face conceptele de "final fericit" sau "final nefericit" să fie fie nişte simple metafore, pentru că finalul oricărei vieţi este pur şi simplu absurd. Ne plac filmele din acelaşi motiv, pentru că sînt secvenţe foarte concentrate de sens. Filmul este astăzi principala formă de divertisment, cred, şi nu reprezintă nimic altceva decît "gustări" de sens pe care le luăm zilnic sau săptămînal, fiecare după apetitul personal, şi prin care încercăm să ne astîmpărăm foamea sau setea de sens.
Unii cred că literatura a luat incredibila amploare pe care o are azi (şi filmele sînt tot literatură, numai că literatură transpusă în imagini şi, uneori, din acest motiv mult mai uşor digerabilă pentru omul modern care vrea să obţină totul cu cît mai puţin efort) doar datorită dezvoltării tehnologiei, cum ar fi tiparul, mai demult şi cinematografia, televiziunea mai recent. Dar astfel de judecăţi sînt cît se poate de superficiale. Realitatea e că astăzi poveştile sînt un surogat de sens pentru un om ce se trezeşte singur pe lume şi căruia i s-a dat o viaţă şi doar atît, adică fără un rol prescris, fără "instrucţiuni de folosire". Astăzi, se încearcă a se umple vidul de sens cu poveşti dintre care unele sînt artă veritabilă şi altele gunoi pur şi simplu, dar care toate îndeplinesc aceiaşi funcţie: sînt un fel de răcoritoare cu care omul modern încearcă să îşi astîmpere setea de sens ( cred că ştie toată lumea că răcoritoarele sînt băuturi create nu să astîmpere setea, ci să o stimuleze, pentru a creşte consumul şi a aduce cît mai mult profit -pentru sete, nimic nu e mai potrivit decît apa! ), dar care nu reuşesc niciodată să astîmpere această sete aşa cum o făcea mai demult apa limpede de izvor a unei lumi care ea însăşi avea sens deoarece Autorul ei nu fusese expediat cu totul din propria lui operă de artă.

PS: În niciun caz nu pledez pentru o întoarcere în premodernitate. Dar dacă faptul că aduc în discuţie anumite maladii produse de modernitate i-ar face pe unii să creadă că asta sugerez, treaba lor. Tot ce am vrut eu să fac a fost să încerc să ofer o explicaţie pentru apetitul extrem de crescut pe care îl avem astăzi, indiferent de vîrstă, pentru poveşti.

Heroină

A avut ghinionul să se nască într-o curte unde în loc de păpuşi stricate, pe la colţurile caselor găsea seringi folosite. Acele acestora, purtatoare de hepatita C şi, eventual, HIV sau alte creaţii ale naturii recente, erau periculos de aproape de pielea ei fină de copil neştiutor ce explora lumea din jur, ca orice copil. Ce nu ştia ea era că lumea din jur nu merita explorată, că cel mai bun lucru ar fi fost să fugă de ea. De ar fi ştiut asta atunci, poate n-ar fi ajuns ce e astăzi. N-a fugit atunci, şi într-o zi, pe la 13 ani, cînd o durere de măsea o făcea urle de durere, cineva dintre prietenii ei mai mari i-a dat o ţigară cu heroină spunîndu-i că o să-i calmeze durerea. Şi i-a calmat-o. Şi nu doar că i-a calmat durerea, dar a făcut-o să simtă şi o plăcere cum, în trupul ei de copilă, nici nu putea să-şi imagineze. Şi ce e cu adevărat trist, nici măcar nu putea să-şi dorească. Astăzi are 23 de ani, şi de atunci plăteşte în fiecare zi cu dureri pe care eu, care nu am simţit niciodată absenţa heroinei, fireşte, nici prezenţa ei, nu mi le pot imagina. Şi nici tu. Nimeni în afară de ei, cei care au cedat chemării de sirenă a heroinei şi au eşuat pe ţărmurile ei unde zac oasele atîtor naufragiaţi, nu şi le poate imagina. Pentru durerea de măsea pe care heroina i-a luat-o, plăteşte acum cu acea durere înmulţită cu ea însăşi şi ridicată la pătrat. Iar rezultatul e o funcţie a morţii care tinde la infinit, la un infinit care, inevitabil, sfîrşeşte în moarte. Căci heroina nu-şi scapă decît rareori victimele din mînă. Şi ea nu mai poate scăpa. Avea 13 ani cînd a început, exact atunci cînd trebuia să înceapă şi viaţa ei. Dar în loc să înceapă viaţa, a început un vis în care nimic altceva nu mai contează decît să faci orice ca să-ţi treacă "răul". Tatăl ei e un om resemnat. Deşi nu vrea să recunoască explicit, ştie că şi-a pierdut fiica în favoarea heroinei. "Cînd îşi face, dă ochii peste cap şi zici că a murit, dar apoi îşi revine şi te înţelegi cu ea aşa cum ne înţelegem noi, ca doi oameni normali". Rîde, glumeşte, se bucură de viaţă, dar doar pentru o oră sau două, căci, după atîţia ani, corpul ei cere constant "marfa". Are nevoie de 3, 4 sute de lei pe zi pentru heroină. Bineînţeles, nu are de unde să ia banii ăştia, căci ai ei sînt oameni săraci care abia reuşesc să îşi cumpere mîncare şi ţigări. Aşa că vinde droguri pentru a avea droguri. Ştie că poate ajunge la închisoare. Dar nu-i pasă prea mult. Nimic altceva nu mai contează, decît următoarea doză. "Fraţii ei", adică cei ca ea, fac ce pot pentru "marfă" : vînd, fură, tîlhăresc. ORICE! Şi ea a făcut de toate: a furat din buzunare, unii zic că s-a şi prostituat, deşi tatăl ei, într-un acces părintesc patetic şi tîrziu, e în stare să jure că fata lui e virgină. Poate să dovedească asta cu ajutorul medicilor.

Mai de mult, credeam că drogurile sînt un fel de final absolut. Că drogatul e un om a cărui viaţă s-a terminat. Acum am înţeles că nu e deloc aşa, că viaţa lui nu s-a terminat, ci că a început doar un alt fel de viaţă. Dacă în general ne întrebăm care e sensul vieţii şi sîntem nefericiţi că nu găsim răspunsul, din punctul ăsta de vedere putem spune că heroinomanul e un om fericit, deorece el nu are nicio îndoială cu privire la sensul vieţii. Acul intrînd în venă şi de acolo pornind căldura care umple tot corpul şi care face ca NIMIC altceva să nu mai conteze: ăsta e sensul vieţii lui! Şi e un sens care nu se lasă pus în discuţie. Durerile care îi fac pe unii să-şi rupă o mînă sau să-şi spargă capul de un zid, sînt mijlocul prin care heroina îşi menţine autoritatea supremă în viaţa victimei ei. Şi toată viaţa se reduce la asta şi la nimic altceva. Şi pentru nimic altceva nu s-a potrivit mai bine melodia trupei Metalica decît pentru asta ("and nothing else matters"). Nu mai contează banii, căci tot ce a fost de valoare a fost deja vîndut şi toate bunurile materiale din lume îşi pierd valoarea în raport cu Bunul suprem care e marfa maronie. Am putea să învăţăm un lucru sau două de la un drogat, cu privire la ce înseamnă bunurile materiale. Nu mai contează viaţa sau moartea, căci ce rost are să trăieşti cu nişte dureri de moarte? Aşa că el nu dă doi bani pe riscul de a se infecta de la un ac folosit sau de a lua o supradoză.
Simt că n-am scris niciodată nişte rînduri mai seci decît acestea, că niciodată n-am fost în faţa unui final mai sec. Viaţa ei, intrată de la 13 ani în universul paralel al heroinei, se va termina odată brusc, absurd şi sec, sau s-a terminat deja atunci, demult, cînd a scăpat de acea durere de măsea, şi ce poate fi mai sec decît o viaţă al cărei infinit virtual de posibilităţi a fost redus la cîţiva ani dominaţi de tirania heroinei ? Niciun scriitor n-ar putea imagina un final mai sec decît acesta şi cred că nici un scriitor n-are dreptul să îndulcească în stil heroina.

O bucată de carne pe asflat

Obişnuinţa mea de a mă privi din afară, în afară de excursiile în proximitatea fericirii pe care mi le prilejuieşte uneori, cum a fost în ultimul post, are şi dezavantajul de a mă proiecta în situaţii mai puţin înălţătoare. De exemplu, în urmă cu vreo două săptămîni, cînd era sa fiu omorît în timp ce conduceam liniştit pe un drum naţional, de un inconştient la volanul unui Logan care încerca să depăşească un tir pe care, evident, îl subestimase, mi-am făcut singur necrologul. Bunicul meu tocmai se externase din spital după o operaţie reuşită şi eu îl duceam acasă. Imediat după ce am frînat de la 130 la 30 kmh pentru a evita contactul frontal cu idiotul din faţa mea (trebuie să recunosc că am fost şi eu odată aproape exact în poziţia aceluiaşi tip de idiot, dar pe vremea aia aveam de două ori mai puţini cai putere şi de două ori mai multă nesăbuinţă), am şi văzut paginile din ziar care scriau despre "nefericitul accident în care a fost omorît un tînăr de 26 de ani care avea viaţa înainte şi bunicul lui care tocmai supravieţuise unei operaţii, dar care n-a avut destul noroc să supravieţuiască drumului de la spital pînă acasă" . Gîndurile astea n-au fost prilejuite de genul de imaturitate emoţională care ne-au făcut pe toţi la un moment dat să ne dorim să fim morţi ca să vedem cine ar plînge după noi, ci de întîlnirea frontală, la propriu, cu moartea. Mi-am văzut moartea cu ochii, ca să spun aşa, iar de aici pînă la a vizualiza paginile din ziar în care aceasta era relatată pentru divertismentul de zi cu zi al consumatorului de mass-media, n-a mai fost decît un singur pas pe care imaginaţia mea l-a făcut cu uşurinţă.
Dar ochiul meu care se plimbă liber în afara propriului corp mi-a arătat şi alte imagini terifiante, fără ca să fie motivat de vreo întîlnire cu moartea, ci pur şi simplu din cauza unei sensibilităţi cam prea aruncată în lume. Traversînd o stradă, mi-am închipuit cum ar fi să fiu lovit de o maşină. Statistic vorbind, faptul e destul de probabil, chiar dacă ne petrecem viaţa crezînd că pe noi nu ne poate atinge nimic rău, că necazurile grave sînt pentru ceilalţi. Cîte accidente nu se întîmplă în fiecare zi ? Cîţi oameni nu îşi sfîrşesc infinita aventură ca nişte cîini pe care nu dă nimeni doi bani? E doar o chestiune de luciditate să realizezi că tu însuţi ai putea fi unul dintre ei, ba chiar, dacă ai un tip de sensibilitate mai accentuat, aşa cum am eu, să resimţi ca pe un fel de nedreptate faptul că tu eşti încă în viaţă, în timp ce atîţia alţii nu au avut norocul ăsta. Aşadar, mergînd pe stradă vedeam prin ochii celor din jurul meu un trup imperfect de tînăr zăcînd inert în mijlocul străzii, după ce fusese lovit de un şofer a cărui zi sau viaţă fusese stricată din cauza asta, care acum era în stare de şoc pentru ca mai tîrziu să se trezească într-una de remuşcări dureroase, sau care doar făcea planuri despre cum să scape cu basma curată, deşi ştia şi el că nişte picături de sînge tot ar mai fi rămas pe ea. Mergînd pe stradă, mă vedeam prin ochii celor din jurul meu într-un scenariu a cărui exasperantă pendulare între probabilitate şi improbabilitate, ambele la fel de nedrepte, făcea tîmplele să-mi zvîcnească: o bucată de carne pe asfalt.