Filmul sau cartea

De cînd a intrat filmul pe scena lumii, literatura a intrat cumva în umbră. De ce? Pentru că e mult mai uşor să vezi un film decît să citeşti o carte. Aşa că ni se pare rezonabil să zicem „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”.
Relaţia dintre film şi literatură e extrem de complexă şi nu am pretenţia că o înţeleg, cu atît mai puţin că o pot explica altora. Dar cîteva lucruri îmi sînt limpezi: filmul e imagine, literature e cuvînt. Wittgenstein spunea în celebrul său Tractatus… că ceea ce se poate arăta nu se poate spune, şi invers. Asta înseamnă că între literatură şi film e o prăpstie de netrecut, pentru că filmul arată iar literatura spune, rezultînd că între cele două forme de artă există o prăpastie care pretenţios poate fi numită ontologică iar nepretenţios pur şi simplu infinită.

Totuşi, pe cît e de adevărat că ne putem imagina literatură fără film, cum şi-a şi imaginat de fapt omenirea mii de ani, pînă acum o sută de ani, la fel de adevărat e că nu ne putem imagina film fără literatură, pentru că un film spune întotdeauna o poveste. Doar filmele porno nu au nevoie de poveste. Şi telenovelele, chiar dacă amatorii de telenovele n-or să înţeleagă cum vine asta, pentru că ei văd mii de poveşti acolo. De fapt, un sociolog spunea că între filmele porno şi telenovele nu e nicio diferenţă, doarece, într-un anume sens, imaginea lor e vidă. În rest, filmul este întotdeauna naraţiune, deci într-un anume sens literatură. Dar cum reuşeşte filmul să treacă peste prăpastia ontologică care îl desparte de literatură ? Aici intervine rolul creativ al scenaristului, al regizorului, pe scurt al creatorului de film. El trebuie să găsească cea mai bună cale pentru a face imaginile să spună povestea.
După părerea mea, singurul creator de film care a luat cu adevărat cinematografia în serios a fost Andrei Tarkovsky. El spunea, într-o carte, că în toate filmele lui a încercat să creeze nu atît poveşti, deoarece el era conştient ca nimeni altul de prăpastia ontologică dintre film şi literatură, ci să recreeze în imagini trăirile interioare ale personajelor lui. Punctul culminant al artei lui Tarkovsky este Oglinda , un film la care te uiţi şi nu înţelegi nimic. Dar nu pentru că eşti prost, căci la un moment dat ajungi să te întrebi asta, ci pentru că nu e nimic de înţeles acolo, nicio poveste care aşteaptă să fie descifrată sau vreun criminal care aşteaptă să fie prins. El a încercat să renunţe cît mai mult la poveste şi să transmită prin imagini cît mai mult din universul interior al poveştii, acela care nu se vede în lucuri, care nu poate fi prins în imagini. Oricine a citit vreodată o carte şi apoi a văzut şi filmul, a rămas cu impresia amăruie că ceva esenţial a fost în film, că filmul este incomparabil mai sărac decît cartea. Asta pentru că literatura, prin cuvînt, are acces direct la sufletul omului, cititorul imaginîndu-şi foarte uşor trăirile despre care citeşte, prin analogie cu ale lui. Dar filmul este o artă superficială prin definiţie, adică una care rămîne mereu la ceea ce se vede, la suprafaţă. De aceea, creatorul de film are datoria nu de a transpune cît mai fidel povestea din carte, pe ecran, ci de a crea, prin arta lui, ceva cu totul diferit.
La final nu-mi rămîne decît să constat că ce ziceam la început, „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”, sînt atitudini cu totul greşite. Pentru că oricine a citit cartea şi n-a văzut filmul, a pierdut totuşi ceva, iar oricine a văzut filmul şi n-a citit cartea, a pierdut aproape totul.