Greața

Unii oameni se întrebă uneori de ce trăiesc. Cei mai mulți oameni nu se întrebă vreodată de ce trăiesc. Te naști și n-ai ce face decît să trăiești. E cel mai bun lucru pe care poți să-l faci. E singurul lucru. Cei care se întreabă de ce trăiesc sînt mai profunzi decît cei care nu se întreabă, dar profunzimea asta îi costă scump, pentru că nu există niciun răspuns, doar nefericire pentru cel ce se întreabă. Dacă întrebi pe cineva de ce mănîncă, o să răspundă că e nevoie de mîncare pentru a întreține viața. Dar viața pentru ce e? Jean Paul Sartre dădea un răspuns hotărît: nu există niciun sens al vieții și pe cine își dă seama de asta îl apucă greața, la nausee. De ce nu există niciun sens al vieții? Pentru că nu există Dumnezeu. Dar toți oamenii se comportă ca și cum viața lor ar avea un sens. Nu pun la îndoială puterea instinctului de conservare, dar să fie asta tot? Viața noastră nu are sens, știm bine, aceia dintre noi care ne întrebăm. Dar trăim ca și cum ar avea, demonstrînd astfel că viața are totuși un sens. Sartre zicea că viața nu are sens, dar că omul îi dă sens. Dar sensul ăsta, dat de om, e tot un nonsens, căci omul care ar puea să dea cu adevărat sens vieții ar fi Dumnezeu, nu om. Acesta ar fi omul care ar putea să se facă pe sine nemuritor, căci ceea ce anulează orice sens al vieții, cea care a băgat groaza în cele mai curajoase spirite, e moartea. Slăbiciunea sistemului lui Sartre, dacă avea unul, e evidentă. Nimeni n-a reușit încă să răspundă în mod serios la întrebarea: de ce ne trăim viețile ca și cum ar avea sens, deși știm că nu e niciun sens? Poate pentru că, undeva în adîncul inimilor noastre, știm că există un sens, că există absolut, că există nu nemurire, dar posibilitatea ei.

Dacă aș muri mîine, mi-ar părea rău de un singur lucru. Oamenii sînt ca stelele, se nasc, strălucesc și mor. Dar unii nu apucă să strălucească, pentru că moartea vine prea devreme. Mi-ar părea rău că n-am apucat să strălucesc.