Un vis urît

Puţine lucruri pe lumea asta sînt în stare să te sperie ca un vis urît. Se spune despre vis că nu e real, dar orice s-ar spune, visul are realitatea lui, una care de multe ori funcţionează mult mai efectiv decît realitatea reală. În vis, toate mecanismele raţionale care dau soliditate realităţii, funcţionează după alte legi, astfel că realitatea din vis e una lichidă, una care încalcă toate principiile raţionalităţii şi care din motivul acesta poate să ne înspăimînte ca nimic altceva. Căci adevărata frică e întotdeauna iraţională, zguduind fiinţa de la temeliile ei al căror substrat e tocmai iraţionalul. O să spun de la început ce vreau să fac: vreau să scriu un post de groază. Am văzut multe filme de groază care nu m-au îngrozit deloc, şi probabil nici eu n-o să reuşesc să îngrozesc pe nimeni. Dar nu asta îmi propun. Îmi propun doar să păstrez în cuvinte groaza pe care am simţit-o azi-noapte.
Visul nu are niciodată un început şi un sfîrşit clar, atît începutul cît şi sfîrşitul fiind înceţoşate, semi-articulate. Aşa că, dormind, mă trezesc că merg pe un drum. E un drum de ţară şi aproape seară, crecupscul. Dintr-o dată mă trezesc în faţa unui cortegiu funerar. Fără să-mi spună nimeni, ştiu că e înmormîntarea unui copil, un pe copil pe care, acum cînd aflu că a murit, ştiu că l-am cunoscut cîndva, că sînt într-un anume fel legat de el. Mortea unui copil ne sperie întotdeauna mai mult decît moartea unui bătrîn, pentru că ne spulberă iluzia de nemurire în care trăim: dacă şi copiii mor, înseamnă că şi eu pot să mor şi chiar o să mor la un moment dat. În visul meu, nu frica de moartea mea mă înspăimînta, ci groaza provenea din faptul nud că stăteam în faţa morţii, ca o entitate stăpînitoare peste tot şi toate, deci şi peste mine. Puterea sau impactul unui vis stă nu atît în ceea ce se întîmplă într-un vis, ci în ceea ce simţi, şi e destul de greu să găseşti cuvinte pentru trăiri atît de puternice ca acelea dintr-un vis. Dintr-o dată, s-a făcut întuneric iar cei din cortegiul funerar parcă intonau ceva, ca o incantaţie. Am încercat să grăbesc pasul, dar în momentul acela în grupul mortuar s-au aprins nişte torţe care răspîndeau un fum gros. Ştiam că fumul acela e pentru mine, ca să mă pierd acolo, să mă amestec cu ei, să merg cu ei. Instinctiv, eu încercam să evit priveliştea care îmi aducea aminte de moarte, de nefericire, să fug de ea. Dar ea nu mă lăsa să fug. Voia să rămînă cu mine sau să rămîn eu cu ea. Mi-e imposibil să redau sentimentele de groază care mă stăpîneau în momentele alea, mai ales cînd de peste tot au început să latre cîini, care şi ei se învîrteau prin ascunzişurile de pe marginea drumului avînd aceiaşi misiune: nu-l lăsaţi să fugă, trebuie să stea aici şi să privească moartea în faţă, să-i simtă respiraţia fetidă, să-i simtă atingerea rece a pielii putrezite, a putrefacţiei înseşi. M-am trezit, dar ăsta nu era unul din visele alea din care după ce te-ai trezit te bucuri că a fost doar un vis şi gata. După ce m-am trezit, odată cu ceaţa somnului care nu putea să dispară imediat, a rămas şi groaza, o groază care nu m-a lăsat să dorm vreo jumătate de oră după.