Vrei să vezi o minune?

Dacă vrei să vezi o minune, în sensul de a lua cunoştinţă de ea, nu de a fi martor direct al producerii ei, citeşte rîndurile astea. Sau, mai bine, vezi filmul The Conscientous Objector. Cine mă ştie cît de cît, ştie că nu mă las dus de valul senzaţionalului. De exemplu, un prieten, de altfel foarte bine intenţionat şi care zicea să scriu de el pe blog, dar fără să-i spun numele, uite că îi îndeplinesc dorinţa, îmi zicea că la postul trecut, cel în care îmi povestesc visul de azi-noapte, ar fi trebuit să mai adaug nişte chestii ca să fie povestea mai interesantă. Astfel, în viziunea lui, copilul respectiv ar fi trebuit să se ridice din coşciug şi să vină înspre mine, iar cei din cortegiul funerar ar fi trebuit să plîngă cu lacrimi de sînge. Dacă ar fi vorba de un filme în loc de vise, propunerea lui ar fi înemnat pentru visul meu trecerea în categoria B, acolo unde regizori rataţi şi destul de săraci cu duhul fac filme de groază.
De asemenea, cei care mai mă citesc ştiu că de obicei vorbesc serios. Dacă aşa stau lucurile, atunci, poate se întreabă cineva, ce vrea să spună cu minunea asta la el pe blog? Mai întîi ar trebui să definim ce înseamnă minune. O minune e o întîmplare care sfidează toate legile naturii şi ale probabilităţii. O definiţie acceptabilă a minunii e că minunea e acel lucru care are probabilitatea extrem de mică de a se întîmpla şi totuşi se întîmplă. Eu aş zice că probabilitatea trebuie să fie zero, ca să fie cu adevărat minune. De exemplu, daca zici, a fost o minune că am mai găsit pîine la ora asta, nu e chiar o minune, pentru că probabilitatea ca la chioscul ăla să mai existe o pîine în raft la ora 11 seara, e destul de mare. O minune ar fi, de exemplu, ca cineva să se plimbe printr-o ploaie de gloanţe, ore înregi, şi să nu fie atins. Dacă vezi într-un film o scenă în care eroul trece printr-o ploaie de gloanţe şi nu e nici măcar zgîriat, îţi spui că filmul e cam prost, pentru că lucrul ăsta nu e verosimil. Dar ce ar fi dacă cineva s-ar plimba printr-o ploaie de mitraliere şi obuze, ore în şir, şi nu ar fi atins de niciun glonţ şi nicio explozie, în timpul ăsta salvînd vreo sută de oameni. Veţi spune că e nevoie de mai multe informaţii, că poate respectivul se ascundea prin şanţuri, printre copaci. Locul unde s-a întîmplat asta era o limbă de pămînt, aflată în deschis, unde mitralierele băteau în voie şi de unde americanii au fost de mai multe ori împinşi înapoi. De fapt, japonezii îi lăsau să ajungă în linişte acolo, pentru ca în momentul erau adunaţi pe platformă să dezlănţuie iadul peste ei, cum se zice. Un singur om din armata americană s-a plimbat ore în şir prin iadul ăla şi nu a fost atins de gloanţe. Se compară asta cu faptul că mai găseşti pîine la ora 11? Unii nu acceptă din start posibilitatea producerii minunilor. Eu o accept, dar accept mai degrabă posibilitatea producerii minunilor decît realitatea efectivă a unei minuni. Adică, dacă ar fi să aud de o minune, aş încerca să o explic pe toate căile raţionale posibile.
Dar hai să povestesc minunea. Nu e vorba de o poveste, în sensul de basm, ci de o poveste adevărată, şi care nu s-a întîmplat în războaiele mitologice din preistorie, ci mult mai aproape, în al doilea război mondial, cînd americanii se băteau cu japonezii. Povestea asta a fost făcută film în 2004 de către regizorul Terry Benedict, şi el a spus-o destul de frumos în film, aşa că nu are rost să încerc să o mai spun şi eu pe toată aici. Eu o să mă rezum doar la cîteva fapte din care reiese clar că avem de-a face cu o minune.
E extraordinar faptul că un necombatant pe motive de conştiinţă (conscientous objector) a ajuns să primească Medalia de Onoare, cea mai înaltă decoraţie militară pe care o poate da America. Dar asta nu e chiar o minune. Nu. Dar totuşi e un fapt curios că un individ slăbănog şi cu o credinţă ciudată (adventist de ziua a şaptea, ca mine, doar că eu nu mai sînt slăbănog, ba chiar m-am îngrăşat nepermis de mult pentru vîrsta mea), care refuza să atingă o armă de foc (eu, chiar dacă am aceiaşi credinţă cu el, nu sînt împotriva armelor de foc, ba chiar mă joc cu ele prin jocuri PC violente. Cred că am multe mii de vieţi virtuale pe conştiinţă pînă acum), a ajuns să primească Medialia de Onoare din mîna preşedintelui Harry Truman şi acesta să îi spună că ar prefera să fie în locul lui, deoarece e o onoare mai mare decît să fii preşedintele Americii. Dar ce a făcut el? Păi a vrut să îşi slujească ţara, cum zicea el, o chestie pe care eu nu pot s-o înţeleg, dar nu voia să omoare pe nimeni. A fost de mai multe ori ameninţat că va fi dat afară din armată sau pe mîna Curţii Marţiale, dar el a rămas pe poziţie îndurînd dispreţul camarazilor. Camarazii ăştia, cei care au mai supravieţuit, s-au strîns la cincizeci de ani după povestea asta pentru a o repovesti, pentru a da mărturie de minunea făcuta de Desmond Doss, căci aşa îl chema pe eroul nostru adevărat. Oricine vrea, poate să îl caute pe Google şi să îi afle povestea în detalii, aşa cum a fost ea redată în presa vremii. Există şi înregistrări video. Dar ce a făcut omul ăsta de fapt? Deja, cînd vorbeam despre ce e minunea, am spus ce a făcut. A salvat o muţime de oameni din bătaia mitralierelor şi a obuzelor. Practic, Desmond Doss al nostru s-a plimbat ore în şir printr-o ploaie de gloante fără să fie atins de un glonţ, măcar. E adevărat, la un moment dat fost şi el însuşi rănit uşor, dar numai după ce îşi terminase treaba. Şi povestea asta s-a repetat în mai multe zile. La un moment dat, armata programase un atac sincronizat al mai multor divizii, într-o zi de sîmbătă. Desmond era adventist şi pentru el Sîmbăta era o zi specială. În armată avusese extrem de mult de suferit pentru că nu muncea Sîmbăta, nici nu asculta ordinele superiorilor. Acum, el rămăsese singurul medic din divizia lui, aşa că toţi depindeau de el. Comandantul diviziei a venit la el şi l-a întrebat dacă nu vrea să participe la atac, pentru că e neapărat nevoie de el. Practic, acesta l-a rugat frumos, după ce cu ceva timp înaine sfidase moartea salvînd sute de răniţi, de unul singur.. Desmond i-a spus că o sa vină, doar să i se acorde timp pentru a se ruga şi a mai citi ceva din Biblie, aşa cum făcea în fiecare zi. Comdandantul i-a dat permisiunea şi întreaga armată, nu doar divizia lui, a aşteptat ca Desmond să îşi termine rugăciunea şi cititul Bibliei. Înainte de atac, Desmond a cerut permisiunea să se roage pentru divizia lui. În timpul atacului, celelalte divizii au fost măcelărite, dar divizia lui Desmond n-a suferit nicio pierdere umană. Să fie şi asta o minune? Eu zic că, oricum am defini minunea, tot nu putem să ocolim concluzia că povestea asta e miraculoasă. Pentru sceptici urmează ceva muncă, pentru că, dacă sînt nişte sceptici serioşi, or să pună mîna la treabă şi or să se documenteze să vadă dacă a fost aşa în realitate. Şi presa din vremea respectivă şi o întreagă memorie colectivă, plus imagini video de arhivă, or să le demonstreze că povestea a fost adevărată. Ceilalţi, criticii neserioşi, se vor mulţumi să-şi sufle în barbă "prostii" şi să treacă mai departe.
PS: Nu stiu dacă am făcut bine scriind despre asta acum. E ora unu şi creierul meu funcţionează la mai puţin de jumătate din capacitate, capacitate care nici atunci cînd e deplină nu e tocmai impresionantă. La urma urmelor, nu poti vorbi oricum despre o minune. Dar, oricît de mult aş fi reuşit să mă înalţ la înălţimea standardelor impuse de ea, ştiu măcar că am vorbit serios.