Mergi pe stradă și ochii tăi se plimbă peste tot, întîlnind alți ochi, care se plimbă și ei. Și îți închipui că și ei caută ce caută ai tăi, că sînt învîrtiți de aceleași rotițe, de același combustibil, scrutînd aceleași destinații. Te întrebi uneori cum se vede lumea dintr-o mașină de 200 000 de euro, sau dintr-o vilă de 5 milioane. În astfel de momente avem intuiția faptului că lumea nu se vede la fel de oriunde ai privi-o. Doar că facem greșeala să credem că banii sînt cel mai important lucru care colorează prisma viziunii cuiva asupra lumii. Banii sînt importanți, pentru că ei îl fac pe cel ce îi posedă în cantități suficiente să creadă că întreaga lume se află la picioarele lui. Dar tot din motivul ăsta banii sînt și periculoși, adică înșelători. Căci lumea nu se află la picioarele nimănui, nici măcar la picioarele celui mai bogat om din lume. Deși, recunosc, mai toată lumea se tîrăște cu plăcere pe acolo ca să i le sărute. În orice caz, însă, felul în care cineva vede lumea e determinat de materialul din care e făcut ochiul însuși, adică de carnea lui. Pe fața fiecăruia dintre noi se poate citi, deși într-o limbă greu de descifrat și apoi de interpretat, ceva din felul în care noi înșine vedem lumea.
E soare, mă plimb prin parcul Crîngași. Nu știu dacă se numește așa, știu doar că e lîngă Piața Crîngași. Am coborît din metrou și trebuie să ajung pe o stradă care se află undeva în spatele parcului ăstuia. E prima dată cînd trec prin el. Găsesc strada, am o discuție de o oră, o oră jumate cu o familie în care toată lumea fumează întruna. Mă mir cum de nu au murit deja. Poate vorbesc cu fantomele lor, cine știe. Sînt și niște copii acolo. Aș vrea să le atrag atenția că nu ar trebui să fumeze în casă, copiii au în mod sigur de suferit și dacă există o Instanță Supremă în Univers, or să fie trași la răspundere odată pentru ticăloșia asta: cei doi copii, unul de 7 și unul de 11, cred, au dreptul la aer curat, măcar. Dar nu îndăznesc, mă gîndesc că oricum nu aș schimba mare lucru. Și de prea multe ori sugestiile mele bine-intenționate au fost prost-primite. Mă bucur din tot sufletul cînd, după o oră jumate, mă găsesc în aer liber. Respir cu lăcomie aerul infect din București, dar care acum, după o cură de fum, mi se pare din inima munților. Drumul mă duce înapoi, înspre metrou, prin parc. E în jur de ora 13, cei mai mulți oameni sînt la serviciu, dar unii nu au serviciu. Acum aproape 3 ani nu aveam nici eu. Pe o bancă sînt vreo 2 bătrîni, amîndoi avînd cîrjele rezemate de bancă, și un copil, un adolescent, în scaun cu rotile. Nu doar picioarele i-au fost atinse de infirmitate: se poate citi pe fața lui că handicapul i-a afectat cele mai adînci straturi ale ființei, că nu s-a mulțumit doar să-l țină într-un scaun cu rotile. Și în momentul ăla îmi dau seama că pentru bătrînii ăștia în cîrje și pentru adolescentul ăsta în scaun cu rotile, strălucirea soarelui are cu totul altă însemnătate decît are pentru mine, că verdele copacilor nu e același verde pe care îl văd eu. Mă uit tot timpul la ceas, mi-am luat, de cîteva zile, un ceas pe care mi l-am dorit frumos. Sper că e. Ei nu se uită la ceas, sau, chiar dacă se uită, pentru ei nu are importanță ce oră e. Pentru ei, toate orele sînt la fel, pentru că viața nu mai are prea multe surprize. Poate privirea mea asupra privirii lor e superficială, poate nu ține cont de posibila bogăție a vieții lor sufletești, ale unor ființe care pentru mine doar fac parte dintr-un peisaj trist. Figuranți în filmul în care actorul principal sînt eu. Dar în momentul în care îmi dau seama că eu însumi nu sînt altceva decît o bucată mișcătoare de peisaj pentru ei, știu că nu pot să greșesc prea mult. Am certitudinea că ochiul lor poartă cu el peste tot deznădejdea cărnii din care e făcut și o imprimă peste tot. Trec mai departe bucurîndu-mă că, pentru o vreme măcar, sînt tînăr, am picioare. Dar ochii lor rămîn cu mine, viziunea mea poartă urmele viziunii lor și dintr-o dată sînt mult mai conștient de diferențele de privire ale celor din jurul meu. În aglomerația din stația de metrou simt că există atîtea lumi încît e imposibil de conceput că au putut încăpea acolo. Am știut mereu asta, dar acum o simțeam. Și dintr-o dată, nu mai sînt atît de preocupat de grijile mele, pentru că simt toate grijile celor din jur. Dintr-o dată, nu mai îmi e atît de foame, pentru că în jurul meu, în lumea asta pe care ochiul meu nu o poate scruta, dar o știe, se moare de foame. Dintr-o dată, în mijlocul aglomerației urbane, pentru prima dată în ziua aia, nu mai eram singur.
Atîția ochi, atîtea lumi și, în ciuda suferinței, căci toți ochii sînt înlăcrimați într-un anume fel, tot atîtea motive de extaz. Extazul pur al diferenței, al diferenței că ești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu